Frica de maretie

Arhetipul eroului este unul din arhetipurile in care crestem invaluiti din toate partile, ca un cocon subconstient de maretie catre care trebuie sa tindem cu totii.

Eroul era cel care pe vremuri se lupta cu ursul si se infasura falnic pe sine si femeia sa in blana lui. Eroul zilelor noastre este scindat intre violenta testosteronica a lui Rambo si eroismul cultural a lui Patapievici care lupta pentru propasirea spirituala a neamului.

Cu totii am crescut intoxicati de arhetipul eroului: de la Fat Frumos ce se lupta cu balaurul si salva domnita rupta din soare, la ispravile lui D’Artagnan si geniul lui Milady, la eroul blocului sau cartierului pe care mama ni-l dadea tot timpul exemplu drept reusita de parvenitism social.

Radacinile lasitatii omului de astazi vine din doua zone: din lipsa modelelor autentice, si din senzatia care se insinueaza ca un fior rece, ca individul nu are nici o autoritate – asupra sa si asupra lumii. Constientizarea limitelor sale, adusa de introspectie si  mai ales de comparatie, i-a inhibat instinctele eroice.

Omul de azi s-a pozitionat, sub obladuirea lipsei de incredere in sine insuflata de parinti, modest, plin de inhibitii si de neputinte, lasand eroismul pe seama altora. A celor mai haraziti de soarta, cu parinti constienti de influenta lor asupra copiilor, sau, si mai norocosi, cu parinti  mai putin anxiosi, care au transmis bucuria de a trai si curajul de a fi, oricum, copiilor lor.

Copii care vor sti ca vor fi iubiti oricum ar fi ei, ca sunt bineveniti pe lume pentru ca parintii lor nu au pus presiune asupra devenirii lor si atunci au fost liberi sa isi aleaga singuri forma de eroism.

Lipsa autoritatii vine din faptul ca Eu-l si Supra-eul nostru sunt construite din interactiunea cu ceilalti, indatorati lor inca de la nastere. Valorile noastre de bine si rau, corect si incorect, definitia fericirii, a succesului si a iubirii sunt valori internalizate prin intoxicarea sociala asupra careia nu avem nici un control.

Eroismul in zilele noastre inseamna a lua fiecare din conceptele eposului nostru mental si a le reanaliza, a decide care sunt reale si care sunt facaturi sociale.

Eroismul actual implica si  procese emotionale exorcizante:  umilinta orgoliului, pentru ca iti dai seama ca nu stii nimic. Regretul ca nu ai avut mintea de acum in vremurile de demult. Iertarea parintilor si a mediului care nu ti-au oferit resursele necesare. Asumarea efortului de reinventare continua. Imbratisarea necunoscutului devenirii tale si instabilitatea  valorilor tale intr-o continua transformare.

Pentru ca adevarata cunoastere nu se incheie niciodata cu „The End” ci cu „To be continued”…

Ce tine insa omul blocat in mediocritate, in sensul giratoriu al nevoilor sale de baza, ce-l face sa se piarda in labirintul telenovelistic al instinctelor sale primare?

Exista o frica de maretie, o evaziune spirituala care ar trebui taxata legal prin interzicerea dreptului de propasire biologica, pana cand omul nu isi castiga dreptul de a fi numit om, adica pana cand umanitatea din el nu infloreste in toate culorile curcubeului spiritual.

De ce isi seteaza omul aspiratii joase, de ce ii este teama de potentialul sau maxim, de ce isi castreaza voluntar realizarile sale ca om, de ce se automutileaza in devenirea sa?

Pentru ca omul si-a depasit conditia de animal, cea in care instinctele sunt perceptii programate sa atraga raspunsuri programate, un matrix clar si determinat. Omul insa a devenit constient de sine, isi expandeaza eul sau interior catre ieri si catre maine, este constient de frici si de pericole la fel cum este coplesit de minunatia universului si a creatiei.

Adica omul este si animal si zeu concomitent,  inconjurat de realitati instinctuale si de simboluri existentiale care isi cer implinirea cu aceeasi acerbitate, ele fiind de cele mai multe ori in conflict.

Solutia aleasa de omul superior este spiritualizarea instinctelor, tesand o broderie metaforica in jurul lor: spiritualizarea hranei, spiritualizarea sexului, reprimarea violentei, negarea mortalitatii prin aderarea la un sistem de credinte sau prin cautarea unei pasiuni romantice care, prin intensitatea ei, sa anihileze orice amintire a efemeritatii  vietii.

Cele doua frici ale omului sunt paradoxale: frica de viata si frica de moarte. Frica de o viata a caror valori sunt contradictorii si frica de moarte, a carei realitate nu a explicat-o nimeni. Ea nu are explicatii, ci trebuie pur si simplu acceptata, cu umilinta si cu revolta.

Iar revolta poate fi dirijata in eroismul de a fi tu insuti, purificat de social, decis in ce valori iti ghideaza devenirea, o razbunare pe efemer si pe necunoscut prin cartografierea propriului sine. Un Eu care este si animal si dumnezeu, care are si lumini si umbre, care poate fi si maret si josnic dupa ce isi asuma efortul de a se ridica la inaltimea imaginii ideale de sine.  Asa cum te-a vazut Dumnezeu sau asa cum te-au harazit ursitoarele si astrele, sau mai putin romantic spus, asa cum poti fi tu daca ai curajul sa fii.

Aceasta incepe cu identificare valorilor si principiilor tale de viata. In ce crezi tu cu adevarat, sau si mai bine, ce stii tu despre tine, despre cum vrei tu sa traiesti, despre cel care vrei sa-ti fie alaturi? Te vrei condus sau vrei sa conduci? Visezi departe sau visezi spre trecut? Cauti o fericire nebuna sau  o satisfactie stabila? Quo vadis, omule?…

Trimite unui prieten! Trimite unui prieten!

 

3 comments to Frica de maretie

  • Cornelia

    M-a uns la suflet acest articol. Exact ce gandesc si eu. Exprimat atat de frumos si de concis. Este un exercitiu zilnic sa ai curaj sa te asumi pe tine si sa ai curajul sa ierti… sa ai curajul sa iti croiesti propria viata indiferent de ranile din trecut.

  • C

    Dar… toate sunt si reale si sunt facaturi sociale. :p

    In al doilea rand, mai puternica decat frica de maretie as fi zis (poate pun prea mult pret pe propria experienta?) ca e indisponibilitatea de a face acel “efort de reinventare continua”.

Leave a Reply