Impotriva iubirii. Elogiul solitudinii

Omul care viseaza, virusat de marile mituri sociale, vrea sa iubeasca cu pasiune, pentru ca dragostea alchimizeaza concretul si animalicul intr-un drum ascendent catre un Eu inflorit, catre un Noi presupus divin si triumfator, catre sensul de pe urma.

Cu pretul sacrificiului crezut necesar, visatorul se lupta cu egoismul sau brutal, incercand sisific sa faca pe un altul fericit cand el insusi este cel mai mare nefericit.

Solitudinea, si nu singuratatea, este autenticul in care omului ii cresc aripi catre ultimul stadiu al sinelui. Omul care exista in acelasi spatiu mental cu eu-l sau, care isi contempla propriile ganduri si emotii si iese invingator, este un om care atunci se naste.

Dragostea, cu cat este mai focusata pe un subiect, cu atat se transforma intr-o obsesie a particularului, un soi de fetish psihologic in care fiecare zambet sau nuanta a cuvintelor sunt investite cu drept de viata sau de moarte asupra iubirii.

Dragostea este unul din marile vise ale umanitatii, este iluzia ca un om iti poate oferi acea transfigurare a visceralului, astfel incat printr-o simbioza totala, individul sa uite de sine.

In solitudine, drogul omului este hiperrealismul prin care coboara, pe un drum necesar al suferintei, catre intunericul din sine pe care il cartografiaza sangerand intelegere. O intelegere epurata de miraculos, de divin si de cuplu, la fel de infinita si de eterna ca si entuziasmul iubirii.

In iubire omul isi anihileaza sinele, sperand dramatic intr-o celula simbiotica a cuplului, cu un ADN emotional rezistent la orice virus al plictisului, al esecului, a lipsei de sens.

Solitudinea asumata, reala, este posibila doar atunci cand este absolvita de memorie, de nostalgii, de amanunte concrete. Solitudinea, si nu dragostea, este singura constanta din univers, care este din infinit si va fi eterna.

Dragostea care se naste din solitudine este o iubire constienta, asumata care respecta pe un altul cu reverenta celui care a fost in infern si a infruntat demonul de pe urma al omului – singuratatea.

In solitudine si nu in dragoste, omul traieste cel mai profund sentiment, ca un pelerin a carui patrie este neantul. Solitudinea este o flacara care arde totul: timp, devenire, polaritate, dorinta de parvenire pe scara emotiei spiritualizate. Solitudinea este singura realitate cu care ne nastem, adevarata stare de care omul fuge in bratele unei iluzii.

Solitudinea este apa vietii care daruieste cu adevarat nemurirea, intrucat ea este si va fi acolo dintotdeauna. Este muchia de cutit pe care ne defilam iubirile, sperand cu disperare ca celalalt nu va vedea haosul din noi.

Dragostea este o autohipnoza in care ne convingem pe noi insine ca un alt Eu merita sa fie iubit mai mult decat noi insine. Pentru ca nu putem vedea frumosul din noi care vine la pachet cu tot atata intuneric,  vrem sa devenim o lume minunata, doar de dragul altcuiva.

Nobletea intoxicanta a indragostitului este vraja pe care natura o secreta pentru a-l atrage pe celalalt in iluzia ca egoismul este anihilat si ca traim doar pentru a-i promova viata celuilalt.

Iubirea in doi este in realitate un mare act de egoism. A te aseza in iubire ca si atitudine de a fi, izvorata din contemplarea solitudinii si a adevarului despre sine, este inceputul iubirii autentice.

Solitudinea este probabil singurul moment in care esti cu adevarat destept. In dragoste te prostesti, te  camuflezi cameleonic, te reduci la un stadiu naiv de a fi,  ridicat la rang de adorabilitate.

In solitudine traiesti si mori cu strigate. Conceptele de iubire, de ura si uneltirile celor doua, se descompun si se impletesc intr-o explozie purificatoare, radicala. In solitudine esti cel mai mic si cel mai sarac om, si totusi cel mai bogat si cel mai maret.

Solitudinea, ca si dragostea, te poarta pe culmile extazului si ale disperarii si-ti arata cum sunt lucrurile. In dragoste devii asemeni un impresionist care picteaza realitatea in nuante si lumini naive, pe cand in solitudine esti inconjurat de concepte abstracte, surrealiste, care iau forme ciudate si ascutite.

Dragostea este o castrare destinica, o fuga de esente, o halucinare de sens si de eternitate tamaduitoare.  Solitudinea este primul pas catre a fi, este o evadare in real si in esenta.  Viziunile iubirii te fac un sclav dependent fata de un altul care te va purta prin infern si prin rai, un drum initiatic pe care si solitudinea ti-l ofera, cu un pret mai mic. Atunci cand iti apartii doar tie, te plamadesti din disperare si din alegeri constiente.

Ca un om sa iasa invingator din inclestarea cu singuratatea este cea mai dificila lupta ce ne-a fost incredintata, nu de un creator autist, ci de un mecanism fara scop si fara preferinte, dar care este. Solitudinea este examenul final, lucrarea de diploma reala la care nu ne putem lua coordonatori decat dezamagirea, disperarea si curajul.

Cand solitudinea te cheama, arunca-te cu fiecare fibra a devenirii tale in imbratisarea ei anihilanta de speranta si de tanjire. Gradina  viselor emotionale a umanitatii va incremeni in asteptarea ta, a celui care se ia la tranta cu arhetipurile, cu meme-le si virusii mentali. Vei renaste in casa milei si respectului de sine si de altul  iar rugaciunea inimii tale va fi iubirea ca si mod de a fi.

Nu de dragul lui sau a ei, ci de dragul tau si a tuturor speciilor de oameni care se fugaresc unii pe altii in maratonul iubirii. Ii vei astepta la linia de sosire cand fuga de sine se va fi sfarsit, intr-un hohot de ras cosmic si isteric deopotriva.

Cand solitudinea te ademeneste cu soapte de otrava, bea cupa intelegerii pana la capat si ai credinta. Nu intr-un zeu ce doarme in armonia inchipuirilor, ci in tine, un zeu trezit la haosul realitatii care nu mai este pionul intoxicarilor sociale, ci rege peste desertul stralucitor al viselor umanitatii.

Trimite unui prieten! Trimite unui prieten!

Pentru a programa o sedinta de consiliere sau coaching trimite un email: sofia@artdevivre.ro

3 comments to Impotriva iubirii. Elogiul solitudinii

  • DANIELA NICOLETA PETRESCU

    Doar atat…mii de multumiri ca existati.

  • yrene

    Cate tari minunate ar exista daca ne-am lasa in pace unii pe altii. Sa plecam in lume cu intelesul singuratatii de sine , singura realitate adevarata . Suntem prea viciati , prea toxici , ne sufocam , sa luam totusi o pauza mai lunga numai pentru noi, de ce sa nu calatorim,sa mancam , sa experimentam mai mult de unii singuri si apoi sa avem disponibilitatea sa intram intr-un cuplu .

  • aura

    Ce frumos scrieti! Nu va cunosc, nu stiu cine sunteti, dar tot ce citesc parca e scos din sufletul meu, din trairile mele, aceeasi pasiune in cuvinte, izvorata dintr-o aceeasi traire! Sper ca intr-o zi sa reusesc sa ajung la o asemenea impacare si detasare ca cea pe care o descrieti aici. Sper ca voi fi scapat de reactiile viscerale provocate de toate aceste frici de singuratate, de abandon, de lipsa de iubire…ce fericire ar fi sa pot dormi linistita fara sa tresar, trezita dintr-un cosmar unde ma aflu singura, absolut singura plutind in deriva intr-un univers negru, rece si pustiu. Stiu ca nu exista vindecare totala, victorie absoluta, dar ne suntem datori noua insine cu zbaterea si lupta pana la final.

Leave a Reply