Impotriva mediocritatii. Elogiul disperarii

Istoria a fost scrisa de oamenii care au avut o obsesie: a puterii in politica, a formelor si culorilor in pictura, a sunetelor in muzica, a intelegerii in stiinta, a avutiei in business.

Unii oameni abuzeaza de disperari mediocre insa. Se complac in tragedii comune cu atata savoare incat dezonoreaza insesi telenovela.

Un bun disperat are  bunul simt al asasinatului: isi omoara din cand in cand tristetile si obsesiile, le schimba precum schimba Don Juan femeile. Adaptarea la viata, la acest drum de pace si razboi, inseamna a-ti alterna neajunsurile.

Un om care nu ascunde o nebunie mai mare sau mai mica este un om care fie ii minte pe ceilalti fie pe sine. Prefera sa joace cartea facila a „normalului” sperand ca celalalt nu va intrezari inadvertentele dintre ceea ce spune si ceea ce face de fapt.

Oamenii cei mai fascinanti sunt cei care au obsesii, si nu preferinte. Preferinte avem cu totii si nu duc catre nimic maret.  Obsesiile sunt insa decizii grave, asumate, constient sau inconstient.

Oamenii cu disperari intense au o sensibilitate fata de viata care-i transforma in adevarati artisti ai vietii. Forma lor de arta este inclestarea cu lipsa de sens si inversunarea de a turna maretie si intensitate intr-un mecanism evolutiv plin de contradictii si arhetipuri sociale.

Oamenii disperati nu accepta esecul, se descompun si se realcatuiesc de fiecare data cu o forta viscerala radicala. Frica de moarte nu exista pentru ei, ci mai degraba au frica de o viata traita in moarte clinica. Ei vor sa se mistuie in lume si lumea in ei, intr-o imbratisare apocaliptica, vorace, care sa anihileze anestezia, lipsa de sens si celelalte micimi emotionale crepusculare.

Lumea unui om disperat e un decor surrealist, plin de splendori halucinante si metamorfozari ciudate. Granita intre genialitate si nebunie este trecuta cu o nesimtire demna de eroii neinfricati care au facut istoria.

Oamenii cu adevarat disperati nu au nevoie de nici un sprijin si nici un sfat pentru ca insesi disperarea lor le da aripi de Prometeu, desi se vad pe ei insisi drept decadenti si viciati.

Ei au curajul de a infrunta fiecare clipa, nu asteapta sa traiasca. Ei mor inainte sa moara si sunt martorii propriei distrugeri si creatorii propriului destin, aruncandu-se cu foame si inconstienta in valtoarea oricarei relatii si aventuri destinice.

Disperarea lor este atat de mare incat nu au nici speranta vindecarii, pe care nici nu si-o doresc de altfel, decat in clipele de nebunie temporara. Echilibrul este adevarata moarte pentru ei, facand din exces o poezie si o religie. Crezul lor este dictat de adrenalina simtirii, cu un apetit pentru traire ce toarna dinamita in vene.

Oamenii disperati iubesc haosul, pentru ca e plin de lumini si de artificii. Ei nu umbla dupa eternitate pentru ca iubesc concretul disperat cu un atasament candid. O lume viitoare cu ingerasi si norisori si harpe este maximul de pedeapsa ce si-l pot imagina. Prefera iadul oricand, intrucat acolo vor gasi cei mai interesanti oameni.

Disperarea lor vine dintr-o dorinta de simbioza extrema cu lumea, cu fiintarea in sine, cautand orice forma de absolvire de mediocritate, de delimitare de fizic si de evadare intr-o lumea a arhetipurilor, a esentelor, a conceptelor traite in extrema lor.

Ei sunt chinuiti de tensiuni extreme, fiindu-ti si calai si regi si victime pe rand. Dragostea unui om disperat e ca un drog pentru cel care e depozitarul acestor trairi. Un om disperat iubeste ca si cum nimeni altcineva nu ar mai fi pe pamant. Iar atunci cand te va insela, o va face fara nici o mustrare de constiinta pentru ca stie ca e la fel de disperat dupa tine in continuare.

Oamenii cei mai interesanti sunt cei pe care ii poti banui de o doza de nebunie. Sau care pot innebuni oricand, nu pentru ca fondul genetic ii predispune, ci pentru ca intensitatea experientelor lor ii duce mai rapid la o margine a intelesului.

Disperarea de pe urma a omului este nu frica de moarte, ci dorinta de a trai, de a privi cu o mie de ochi, de a imbratisa cu o mie de maini, de a trai sexualitatea ca Femeia si Barbatul arhetipal.

Un om disperat e un om pe care nu il poti pacali cu o experienta sociala anodina, cu un film, un club sau o discutie ipocrita. El vrea esente, in supradoze, care sa-l duca in patria lui – neantul, nimicul si totul deopotriva.

Disperarea dupa viata, oricum ar fi ea, dar sa fie intensa. Toata literatura recenta care pune accentul pe gandire pozitiva este o inchipuire pentru ei. Prefera oricand otrava disperarii, decat pacaleala aparenta a alchimizarii gandurilor.

Un om disperat este o opera de arta care trebuie admirata in toate contradictiile sale. Unui tablou nu ii reprosezi ca nu are anumite culori sau forme. Daca te regasesti in el, il iei acasa si il contempli.

Evolutia psihologiei in descifrarea mecanismelor psihice este posibil sa duca la o acceptare umila ca de fapt nebunia, disperarea, contradictia, paradoxul si obsesia sunt trasaturile de baza ale omului. Omul, organismul care si-a depasit conditia de animal si a deschis ochii catre o lume metaforica, simbolica, cu contracte sociale menite sa cizele milioane de ani traiti in inconstienta.

Trimite unui prieten! Trimite unui prieten!

Pentru a programa o sedinta de consiliere sau coaching trimite un email: sofia@artdevivre.ro,  (+40) 727. 490. 830

 

10 comments to Impotriva mediocritatii. Elogiul disperarii

  • Doinita Tanase

    VA doresc un an nou fericit!!
    Este reconfortant site-ul Dvs. Razbuna multa tampenie ! Imi face bine!

  • Ana

    mi-ai facut ziua la birou mai interesanta…

  • Adrian

    Da, si omul se intoarce in final, inapoi in zbucium si mirousuri carnale, pentru a le sarbatori cu o constiinta noua, stiind de aceasta data ca tot ce vede i-a apartinut dintotdeauna, ba mai mult, el era singurul papusar, satul sa ia cina de unul singur.

  • Adrian

    Exploziv! Sangele meu a atins 101 grade. Omul in cautarea absolutului, a linistii eterne, fara a plonja in acest ocean de senzatii nebune, fara a se imbata pana la coma din aceasta frumusete? Ar fi o pierdere infinita! Si ce e zbuciumul teluric daca nu desfasurarea tangibila si imediata a divinului?

    • Sofia Dumitriu

      Omul in cautarea absolutului s-a imbatat din aceasta frumusete a emotiilor clasice, crezute ideale si drept culme a experientei umane. Si a mers si mai departe, a imbratisat realitatea din spatele emotiei, adica solitudinea. Acolo e chiar mai mult divin, intrucat divinul este el insusi ..solitar.

  • doru stoian

    Sofia,

    Daca realizeaza ca haosul este o banala dez_ordine, atunci nu ma mira ca cineva si-ar permite ca sa faca elogiul disperarii ….. deoarece, pana la urma se regaseste, adica doar se joaca de-a ratacirile …. fara insa sa se si piarda.

  • PiQ

    Analized and conceived beautifully by a beautiful mind !

  • Emperator

    Buna seara,

    Imi place cum scrii, dincolo de subiectele abordate.
    De fapt imi place spatiul dintre cuvintele tale…
    Ma bucur sa te citesc.

    Chapeau!

Leave a Reply