Jurnalul Pandorei

“si ploua peste cerul meu din care s-a decupat cladirea mea cu acoperis parizian.
mi-a trecut nostalgia existentiala. s-au dus si lacrimile, probabil ma complexeaza ploaia…

s-a dus si dorinta de a-mi sfasia trupul in cautarea unei intensitati nestiute. m-am lipt de zidul camerei sperand sa se deschida si sa ma imbratiseze, cumva ca in pictura “sarutul” a lui klimt. dar nimic din toate astea nu s-a intamplat, fantezia cu ana lui manole mi-a fost spulberata de raceala ramasa neinduplecata a peretului. chiar am facut asta. simptom al unei existente ce flirteaza cu patologicul dar salvata mereu de o gandire prea ascendenta. logica asta diabolica, cum imi salveaza sufletul din ghearele oricarei divagari emotionale.

uneori ii invidiez pe nebuni. ei chiar traiesc total ceea ce noi, “normalii”, tinem in frau prin atatea eforturi. desi paradoxul este ca nimeni nu este fericit in final. vezi cum invidiem copiii pentru cate au si nu constientizeaza iar ei isi doresc ceea ce noi suntem crezand ca e vreo mare smecherie. fericirea, ca si dumnezeu, bag seama a fi niste idei nascocite de un mecanism biologic numit creier si setat pe supravietuire cu orice pret.

o masinarie de produs pretexte si idealuri inexistente, o masinarie de creat holograme emotionale ca si stimulant pt a ne face sa keep on living.  si nimeni nu mai ajunge sa traiasca pentru el insusi ci spera intr-un mod total uman ca a lor copii vor trai frumuseti si impliniri necunoscute lor. copii care la randul lor vor face exact la fel. e doar o perpetuare eterna de himere emotionale.

a fi singur are un farmec caruia as putea sa-i fac apologia fara nici o indoiala, desi as fi ca autorul ce facea elogiul melancoliei ca si stare ce va conduce la extaz, anuland astfel  insesi ideea de melancolie. deci tristetea singuratatii ramane ceea ce este – o tristete, un esec al umanitatii, ca si plus putandu-i gasi doar o intesitate paroxistica.

e ca si cum ai bea o bautura extrem de amara dar si foarte gustoasa. e ca si cum ti-ar curge plumb prin vene. e ca si cum vindecarea vine prin otrava. o vindecare necautata si nedorita care deschide rani mai mari decat cele vindecate. cu care inveti sa traiesti, sa gasesti frumusete in tumult si in sfasiere.

stiu, multe metafore. nu cunosc ecuatii pentru astfel de stari. desi tind spre infinit, spre alfa si omega, lucrez doar cu ipoteze si axiome.

probabil de aceea si pot explora acest nihilism fara pericole prea mari. ratiunea ma mentine pe marginea prapastiei doar in stare de contemplatie, fara sa-mi doresc sa ma aneantizez. banuiesc ca am devenit dependenta de o anume intensitate a simtirii si gandirii si mediocritatea unor stari banale ma dezgusta. iar singuratatea imi favorizeaza aceste nostalgii. de aceea evit sa o poluez cu discutii sau devieri prozaice. e heroina intelectuala de o  puritate extrema, nepretuita. poate o vand prea ieftin pe un ipotetic sac de cafea, promis de tine candva si ca tot ceea ce tine de tine, ramas promis.

mi s-a uscat cerneala, te las. tie insuti. cand nu (mai) stii ce sa faci cu tine  dar ai idei cu ce-ai putea face cu mine, fa-mi o vizita de curtoazie.
sper ca egoul tau indragostit de el insusi sa nu se fi simtit marginalizat in acest ravas  in care nu s-a vorbit despre el. cateodata, imi apartin doar mie. desi imi doresc sa evadez din mine in constiinta altcuiva, sa ma las convinsa ca nu e  totul in van, sau cel putin sa zambesc efortului cuiva de a incerca.

ah, ce de filosofii. nu a sexului, ci a emotiei, un lirism pacatos ce nu poate fi vindecat decat prin exercitii aride de logica,  istovitoare dar izbavitoare intr-un final. adevarul este ca ma inspira prostia. a mea si a celorlalti. prostia aceea inocenta, nu vulgaritatea semidoctismului. suntem toti la fel de unici si de identici. acelasi drame, acelasi sperante.

iar tu, unicule si irepetabilule, imi esti doar un pretext. pentru a ma gandi pe mine, prin iluzia constient creata de mine, ca tu ma intelegi. stiu ca nu pricepi ci doar esti flatat de investitia mea in tine. stii ca esti scara pe care eu ma catar pentru a ajunge la mine, si stii ca aceste trepte vor disparea in neantul din care le-am inchipuit, atunci cand imi voi fi finalizat creatia. ramai departare, refuzul tau sublim din a mi te alatura nu face decat sa imi arate cat de puternica sunt. tu nu esti limita fericirii mele, tu esti limita necredintei mele.

ramai ceea ce esti, o intamplare a fiintei mele, o introducere la cuvantul dor, un martor amuzat al descompunerii mele psihice si recompunerii mele din cenusa si din logica. mi-a fost dor de mine scriindu-ti tie, confesandu-mi existenta unei constiinte ce odinioara mima priceperea.  am sa te caut, am sa te reconstruiesc din amintiri si din dorinte, ma voi refugia in bratele tale cand intelegerea si sensul ma vor eluda.

intre timp, multumesc. pentru ca tu nu ai fost, eu sunt astazi. multumesc ca nu m-ai lasat sa cred in tine pentru ca astfel eu sa trebuiasca sa cred in mine. multumesc pentru ca in intersectiile destinului, printre faldurile timpului furat inconstientei, am gasit sens si tandrete intr-un alt eu. ”

Un capitol dintr-o altfel de carte.

Trimite unui prieten! Trimite unui prieten!

4 comments to Jurnalul Pandorei

  • Frumos, aproape ca o poezie, insight auto-aplicat, sau doar răspunsul la întrebarea dacă și psihologii au emoții/suflet, nu doar analize ale obsesiilor altora.
    Pe de altă parte un jurnal ”personal” nu este similar cu jurnalul ”de bord” (o descriere a unui drum) ci mai degrabă o idealizare/stilizare a observațiilor sau credințelor proprii – uneori alterate intenționat…

    Cutia a fost deschisă și dacă nu e nimic în ea, atunci ar trebui să privim prima dată în catedrala sufletului nostru pentru a începe să ne imaginăm universul altcuiva – sau într-o definiție răsturnată și pacienții au nevoie să-și psihanalizeze medicul – din când în când.

  • DanaR

    Carei carti apartine textul?
    Multumesc.

  • June

    minunat scris, plin de miez, o incantare sa te citesc. multumesc!

Leave a Reply