Religia abstractizarii – fizica cuantica si dragostea

Sa poti privi intr-un om este cea mai mare intamplare. Sa poti privi in tine este nevoia cea mai acuta. Fiintarea –  miracol divin sau accident evolutionist, vine cu pretul constientei de sine. Adica omul isi vede contradictiile sale, ingerii si demonii din fiinta sa si singura sansa de a fi impacat cu sine insusi este de a fi vazut, acceptat si iubit in multitudinea paradoxurilor sale.

Parintii ne ofera aceasta dragoste neconditionata – in cele mai fericite cazuri. Relatia de dragoste reala cu un partener ne face insa sa fiintam cu adevarat, sa ne reflectam prin celalalt, sa ne acceptam prin acceptarea celuilalt, sa ne inaltam, crescuti in prelungirea celuilalt.

Calatoria catre sine prin ochii celuilalt este adevarata vindecare de nebunia de care ne suspectam din cand in cand. A fi iubit asa cum esti este suprema validare ca este ok sa fii TU. Cand cineva TE VEDE asa cum esti si te vrea si te iubeste, face ca fiecare zi sa devina sarbatoare, cu cruce dar mai ales fara cruce.

Fizica cuantica, termen cool cu conotatii new-agish numai bun de aruncat in discutii cand argumentele stiintifice se imputineaza, lasa loc de speculatii cu privire la multe fenomene. Neurostiinta insesi  admite insa ca viata noastra mentala poate fi supusa paradoxurilor fizicii cuantice.

Obsesia mea in a decoda nevoia omului de dragoste si a determina de ce este ea atat de vitala pentru o viata implinita, m-a dus si catre aceasta zona-  dragoste cuantica. Inchipuirea mea de sine intr-un Sherlock Holmes al mecanismelor psihice inconstiente care ne dicteaza viata, mi-a adus un moment Evrika care mi-a asezat conceptele si cuvintele in aceasta teorie care leaga dragostea de fizica cuantica.

Erwin Rudolf Josef Alexander Schrodinger, un fizician cu un destin la fel de glorios pe masura sofisticarii numelui sau, a facut istorie in lumea fizicii, primind si premiul Nobel in 1933.

Paradoxul lui Schrodinger foloseste principiul „superpozitiei”, care spune ca atat timp cat nu stii care este starea unui obiect, atat timp cat nu este observat, masurat de un observator, orice particula se afla intr-o superpozitie de stari – poate fi alba sau neagra, sus si jos. Superpozitia va decadea intr-o stare definita exact in momentul in care are loc masurarea cuantica.

Atunci cand cineva se indragosteste de tine, iubeste cel mai frumos adevar despre tine. Iubeste toata frumusetea, nobletea si celelalte delicatese existentiale  care sunt in noi si pe care le amplificam in momentul in care iubim pe cineva.

Practic indragostitul stabileste, prin observatia sa, varianta ta cea mai frumoasa de a fi, iti stabileste superpozitia ta existentiala. Pentru ca suntem si frumos si urat, si  lumina si intuneric. Indragostirea cuiva de noi, ne ancoreaza in superpozitia noastra cea mai frumoasa. Ne infiinteaza in varianta nostra de sine pe care si noi o iubim cel mai mult.

Disectia indragostirii aduce in prim plan un alt fenomen, deloc romantic si nesperat in viziunea ortodoxa clasica a indragostirii: narcisismul. Blamat, infierat, pus la colt de orice repros al indragostitului.

Narcisismul  este o componenta reala a iubirii intrucat acea viziune nobila pe care o are indragostitul despre tine este si imaginea de sine pe care o preferi tu. Tu te indragostesti de modul in care te vede celalalt – care de fapt este doar una din superpozitiile tale. Dragostea celuilalt, modul transfigurat in care te vede celalalt, te face sa vrei sa te ridici cat mai des la inaltimea acelei imagini de sine ideale.

In final, tu te poti iubi pe tine insuti, in momentul in care celalalt te iubeste, devii incantat de tine atunci cand un alt Eu este incantat de tine. Dependenta de dragostea celuilalt este de fapt dependenta de acel adevar frumos despre tine. Cand celalat nu te mai iubeste, este o moarte a frumosului din tine.

Cand nu mai exista acel observator al tau, tu incetezi sa mai fii pe culmile orgiastice ale fiintarii si iti este greu sa te mai ridici la aceleasi inaltimi nobile doar prin sine.

Existenta noastra efemera si cuantica este un soi de imprumut facut vietii de catre moarte. Ganduri anarhice ne secera existenta, prinsi intre lumini si umbre, intre versiuni instabile de sine. Indragostirea unui alt eu ne stabilizeaza intr-o frumusete naturala, fara efort, ancestrala,  la fel de fireasca ca un rasarit de soare.

Nevoia omului de a fi iubit este de fapt nevoia de a exista, de a fi infiintat, de a fi stabilit intr-o superpozitie de Sine care este dezirabila social, crestineste si chiar din punct de vedere al evolutionismului darwinist in care altruismul este codat genetic.

Atunci cand martorul exista, atunci existi si tu.

Problema este insa ca noi suntem si lumina si intuneric, suntem si divin si animal. Indragostirea celuilalt aduce validare doar pentru lumina. Aici incepe decaderea iubirii, cand celalalt vine in contact si cu cenusa si firimiturile din tine. Teiul inflorit in inima indragostitului isi pierde parfumul ametiror mai ceva ca un parfum prefacut din China.

Adevarata dragoste nu poate inflori decat in momentul in care celalalt ti-a vazut ambele superpozitii, si frumosul si uratul, si te vrea si te iubeste exact asa cum esti. Pana in acel moment, dragostea este doar o inchipuire de sine si de celalalt, o autohipnoza, o psihoza in doi.

Aici intervine un alt fenomen, denumit de catre psihologie Efectul Pygmalion.  Testat prin numeroase studii mesterit alcatuite, efectul Pygmalion se refera la faptul ca atunci cand asteparile celuilalt de la tine sunt marete, tu vei avea un randament mai bun in a deveni ceea ce vede celalat in tine.

Efectul Pygamalion e atat de performant incat este recomandat a fi folosit in trainingurile corporatiilor, in meseria de parinte si de asemeni, in vocatia de indragostit.

Relatiile cele mai de succes sunt cele in care suntem de fapt supraestimati – celalalt ne vede mai mult decat suntem. Aceasta ne da incredere, de fapt credinta in noi insine, si vom incerca sa devenim o lume intreaga, de dragul celuilalt. Asa cum am stabilit mai sus insa, si de dragul nostru, intrucat cu cat dai mai mult, cu atat primesti mai mult. Dragostea este atat noblete cat si egoism.

Stradania de a fi propria ta flacara si propriul tau altar  face ca atunci cand dragostea celuilalt asfinteste, sa se faca lumina pe dinauntru. Dragostea este o stiinta cu adevarat, care incepe mai intai cu stiinta despre Sine, cu acceptare iar apoi urmeaza impartasirea reala versus teatrul ieftin de marketing halucinant.

Un boem sta in fata unui om cu ochii deschisi si  il si viseaza in acelasi timp; prefera sa-l viseze de fapt.  Un om real priveste in sine si savureaza paradoxurile si mirarile de sine si de celalalt. Si intelege, dincolo de intelegere. Intrucat in final, frumusetea vine din contemplarea propriei deveniri si treziri din orice visare.

O dragoste cuantica, dar mai intai fata de sine.

Trimite unui prieten! Trimite unui prieten!

 

Leave a Reply