Nici mie nu mi-e dor de tine. Chiar in fiecare zi

Asa isi spovedeste dorul un barbat care are o teama de respingere si de vulnerabilitate de dimensiunile celui mai infinit univers pe care ti l-ai putea imagina. Da, asa stau lucrurile. Cosmic grav.

Intrebarea ce ar trebui pusa, trivial si nonsalant cum se face azi in  Era Varsatorului, este nu „Tu ce zodie esti? ci „Tu ce fel de sistem de atasament ai?”. Ca doar suntem in era dezvoltarii personale, cand a te cunoaste pe tine insuti iti aduce bucurii nemasurate, iar mai ales, a-l cunoaste pe celalalt ca pe tine insuti te impiedica sa pierzi acele bucurii nemasurate.

Din seria romantic profiling, voi descrie astazi o noua specie de partener. De dragul generalizarii, exagerarii si a comentariilor vexate ale unor barbati pe care nu le voi face publice insa pentru ca am un egoism sanatos si vreau sa ma bucur in solitudine de ce face constientizarea din oameni, partenerul descris astazi va fi de genul masculin, desi s-au molipsit si femeile de aceste simptome.

Teama de respingere il va face pe un barbat sa nu vina spre tine decat daca tu faci primul pas, printr-un zambet si o privire cu o secunda intarziata in directia lui, astfel incat el stie ca este deja bine primit atunci cand iti bate la porti. Primul semn.

Acelasi mecanism pacatos il va face pe un barbat sa te intrebe, inocent si cu o aura de mirare cosmica „Spune-mi ce vrei de la mine?!” atunci cand e vorba sa migrati catre un statut relational clar. Nu bolduit cu certificat, dar macar cat sa poti pune un rusinos  „it’s complicated” la statut pe FB.  Si nu e pentru ca nu se pricepe – ei stiu ca femeile e perverse si ca ea vrea de fapt sa ii faca copii fara numar, sa-l lege de vatra si sa-l castreze ocazional cu dulcegarii emotionale. Deci de ce mai intreaba?! Al doilea semn.

Te intreaba totusi pentru ca de fapt ii este teama sa isi asume vulnerabilitatea de a spune el mai intai ce vrea de la tine, desi aceasta ar fi normalitatea relationala: el e vanatorul, el e cel care are erectie, el cere femeia de sotie, el este cel care te invita in viata lui. Deci tot el trebuie sa te puna la locul tau, relational vorbind.

Tot teama de respingere il va face sa nu iti ceara nimic direct dar sa contorizeze obsesiv compulsiv fiecare eroare a ta,  pe care nu ti-o aduce la cunostinta si nici nu il intereseaza sa negociati o rezolvare in doi a crizei conjugale, pentru ca el oricum nu are incredere in tine si stie ca nu va functiona. Al treilea semn.

Vei primi totusi pomelnicul reprosurilor sale, doar ca sa stii cat de pacatoasa si necredincioasa esti. Dar tu ii esti o slabiciune (aceasta fiind de fapt o declaratie de dragoste, nestiind cum se spune „esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat”), si atunci el de fapt este o victima a farmecelor tale de cadana amazoana femme fatale.  “Eu, victima”  e filmul in care joaca el.

Teama de respingere va bloca un barbat, foarte inteligent si sigur pe el dealtfel, in a se apropia cu adevarat de sufletul tau, de esenta unei femei. Pentru ca e cumva ca si Icar – aripile sale de ceara se vor topi in preajma focului interior al femeii. Dezintegrarea mecanismelor de aparare ale orgoliului sau este crima suprema savarsita de dragoste, pe care o vrea si totusi o respinge.

Cum sa iubeasca si totusi sa nu se dezintegreze, este marea dilema a barbatului. Pentru ca un barbat indragostit devine efeminat si liric, se prosteste si e constient de asta si ii mai si place, pierde controlul si iarasi adora sentimentul, ingrijorat insa tot timpul de ce o sa faci din el intr-un final.

Astfel ca barbatul se opreste la timp, uneori chiar inainte de a incepe. Sentinta: dragoste cu suspendare. Era pe cand nu se zarea, azi o vedem si nu e. Cat pe ce sa se intample. Floare albastra. Pe aripile vantului. Visul unei nopti de vara.

Intra in scena acum un alt personaj de seama al acestei piese de teatru relationale. Sufleur de meserie, ridicat la rang de actor principal de reflectorul analizei psihologice, mecanismele de proiectie  il fac sa te acuze pe tine de toate nelinistile lui sexistentiale.

In loc sa cada in erorile matematice ale iubirii in care unul plus unul  face tot unul, cade in erori gramaticale si  conjuga gresit verbele „eu insel”, „eu nu iubesc”, „ eu nu-ti ofer nimic”, „ eu nu comunic”. Rezulta astfel reprosuri gen: tu ma inseli,  tu nu ma iubesti, tu nu ai grija de mine, tu nu vorbesti cu mine. O proiectie convenabila de dimensiuni cosmice. Grav cosmice.

Avem de a face aici cu simptome hardcore ale psihicului, cum ar fi schizofrenia si paranoia – aici exagerez, e vorba doar de vocile subconstientului si inchipuirile creative, dar scuzabile intrucat si dragostea e un simptom hardcore existential. O obsesie autohipnotica necesara, o psihoza in doi, o combinatie terapeutica de traume complementare. Aici nu am exagerat cu nimic, dar in doi, exagerarea e o rutina de baza.

Circumstante atenuante exista insa. In primul rand, „no madness, no challenge”, iar apoi, intre normalitate si patologic ne situam cu totii la anumite valori tolerabile social si pentru ca te banuiesti ca apartii extremei mai interesante te afli acum aici si citesti despre meandrele psihicului uman.

Ai spune ca rolurile s-au schimbat totusi in scenariul descris mai sus, si ca el este femeia. Dar nu, tandretea lui testosteronica, inteligenta sclipitoare aplicata la orice altceva dar nu la sfera relationala, imaginea lui de bad boy domesticat de bunavoie, iti spun ca e barbat.

Si totusi, sentimentele lui sunt mai feminine decat orice Eva sau aparitie primavarateca din tablourile lui Boticelli. Adica suav, temator, facut din spuma de mecanisme psihologice inconstiente pacatoase, condimentat cu  gelozie si neincredere patologica, amant bun dar atat de prost cand se evadeaza din dormitor si cand trebuie sa se rosteasca vorbe, sa se infaptuiasca fapte, ca sa nu mai vorbim de semnat acte.

Pre-facerea acestui tip de barbat, destul de raspandit in zilele noastre, isi are inceputurile pe langa casa unei mame mai mult absente, care nu si-a dezvaluit feminitatea pentru ca nici ea nu a stiut cat sa dea ca sa nu fie prea mult, sau poate pentru ca era pierduta in drama personala  a relatiei cu tatal lui, un barbat cu altfel de mecanisme  complicate mostenite de la mama lui de asemeni.  Drama este de un clasicism profund uman si vina greu de impartit si nici de mare folos n-ar fi. Iar mostenirile pot veni in toate formele, si cu ţidulă de la avocat si de la psiholog.

De multe ori insa vei intalni  in relatiile tale un astfel de „drama queen”, constient ca e copil dar indecis daca sa se maturizeze acum sau in alta viata, care va vrea sa repete cu tine aceeasi tragedie antica: dragoste neimplinita, pentru ca suferinta traita astfel este oricum mai mica decat suferinta pe care ar trai-o de si-ar dezveli prometeic pieptul in fata iubirii.

In loc de dragoste in doi, vrea suferinta in doi, pentru ca o relatie  fara certuri, fara sicane, fara procese interminabile de acuze reciproce si automutilari inutile, ii pare a fi o electrocardiograma plata.

Entuziasmul, bucuria, incantarea sunt droguri prea ieftine si comune pentru el, preferand oricand otrava certurilor decat ambrozia comuniunii. Se viseaza a fi un aristocrat existential, care prefera oricand unei bucurii paysanne, umbrele unor angoase cosmice, atat de banale insa pentru analiza unui specialist intrucat nevroza, ca si educatia, incep in familie.

Morala? Observa un om la inceput inainte de a investi sentimente. Dupa ce ai invatat si te-ai minunat printre lacrimi si zambete despre mecanismele tale, invata despre ale celuilalt.  Prefera obiectivismul ratiunii versus subiectivismul sperantei si imaginatiei. Nu doare. Nu vei pati nimic rau, vei simti mai putin, dar vei trai mai multe.

A fi un Sherlock Holmes al mecanismelor psihologice poate fi chiar mai incitant decat rolul de Desdemona sau de Scarlett O’Hara. Faptele raman, intotdeauna, mai presus decat cuvintele. Daca cuvintele te dezbraca la inceput, straiele tale preferate nu sunt cele noi ale imparatului, ci pasii lui concreti catre tine, mana ferm intinsa care te invita la dans si nu la duel.  Sa facem dragoste ca in razboi suntem oricum.

P.S. Barbati, aveti rabdare, primii 40 de ani ai copilariei sunt mai grei.  Femei, nu va puneti la mintea copiilor, cresteti-i frumos, ca tot ai vostri sunt.

Se recomanda scepticism si trecerea prin filtrul personal al acestui particular prezentat mai sus.

 

 

Trimite unui prieten! Trimite unui prieten!

Pentru a programa o sedinta de consiliere sau coaching trimite un email: sofia@artdevivre.ro,  (+40) 727. 490. 830

12 comments to Nici mie nu mi-e dor de tine. Chiar in fiecare zi

  • Dana Tanase

    Ma faceti sa vin la o sedinta de ce-o fi, ca sa va cunosc! Imi place psihologia, pana la un punct, asa mai de suprafata, relatii, parenting, munca….dar la Dumneavoastra este arta!

  • Daniela

    Imi place cum scrii. Acum am descoperit blogul tau. Inspiratie!

  • Daniela

    Imi place mult cum scrii! Azi am descoperit blogul. Inspiratie!

  • Mihaela

    Articolul asta a venit la momentul oportun pentru mine. Chiar il cautam, cred. Partenerul meu e oglinda vie a ceea ce este scris aici. Dar nu va sti niciodata…

  • maria

    Ce faci cand ai investit deja si erai prea tanara sa ti dai seama,ce faci cand realizezi ca a nu te atasa este mai bine,ce faci cand realizezi ca te atrag tot felul de idioti pe care vrei sa i repari,si chestia asta este irezistibila,cu greu ajungi sa realizezi ca esti defecta,ca defapt cu un tata narcisist nu ai cum sa fii normala,si inveti sa te iubesti mai mult pe tine,pt ca pana acum nu te ai iubit pe tine,nu cat ar fi trebuit,dar ca sa te iubesti pe tine insuti trebuie sa te pierzi ca sa te poti regasi din nou,mai puternica si mai motivata.Ii lasi pe barbati sa copilareasca cat considera ei,toata viata daca e necesar,si tu ca femeie iti vezi de ale tale,cine te vrea bine,cine nu iarasi bine,iubirea cu deasila nu se poate se numeste viol,foarte multe femei si barbati de asemenea,iubesc la extreme,ignorand bunul simt in relatii,si ignoranduse pe ei,pr ca iubirea asta excesiva si bolnava le scurcircuiteaza creierul si nu mai gandesc sanatos.

  • maria

    Ce faci cand ai investit deja si erai prea tanara sa ti dai seama,ce faci cand realizezi ca a nu te atasa este mai bine,ce faci cand realizezi ca te atrag tot felul de idioti pe care vrei sa i repari,si chestia asta este irezistibila,cu greu ajungi sa realizezi ca esti defecta,ca defapt cu un tata narcisist nu ai cum sa fii normala,si inveti sa te iubesti mai mult pe tine,pt ca pana acum nu te ai iubit pe tine,nu cat ar fi trebuit,dar ca sa te iubesti pe tine insuti trebuie sa te pierzi ca sa te poti regasi din nou,mai puternica si mai motivata.Ii lasi pe barbati sa copilareasca cat considera ei,toata viata daca e necesar,si tu ca femeie iti vezi de ale tale,cine te vrea bine,cine nu iarasi bine,iubirea cu deasila nu se poate se numeste viol,foarte multe femei si barbati de asemenea,iubesc la extreme,ignorand bunul simt in relatii,si ignoranduse pe ei,pr ca iubirea asta excesiva si bolnava le scurcircuiteaza creierul si nu mai gandesc sanatos.

  • Vlad

    Mi-se pare incantator modul in care descrii mecanismele astea umane. Astea sunt mecanisme general umane si nu doar inventia barbatilor imcompleti, ci a oamenilor incompleti.

    Asta e primul articol citit pe blogul asta, dar imi e un pic teama sa innaintez mai adanc pentru ca de aici imi miroade un pic a misandrie, dar, trebuie sa recunosc, una mai rafinatasi mai sofisticata.

  • Oana

    Extraordinar articol! Nu numai ca si continut(plin de invataminte)dar ca si stil, ritm, si chiar suspance…la-am citit dintr-o suflare de la un capat la altul. Bravo! Cum de mi-a scapat site-ul asta?

  • Patricia

    Buna ziua, Sofia.

    Mi-a placut cum ai descris normalitatea relationala: ”el e vanatorul, el e cel care are erectie, el cere femeia de sotie, el este cel care te invita in viata lui. Deci tot el trebuie sa te puna la locul tau, relational vorbind.”
    Normalitatea asta e acceptata explicit sau implicit de femei, barbatii stiu oare ca asta e normalitatea? Le mai aduce aminte cineva (in afara de tine) asta? Mai sunt in circulatie mituri urbane care sa o popularizeze? Uitandu-ma in jur, observ ca barbatul generic a renuntat la vanatoarea vitejeasca si s-a transformat intr-un profitor scatofag care asteapta lesuri abandonate. Daca pica ceva (la asternut, la bucatarie, etc.), bine, daca nu, mai asteapta. Barbatul pe care il observ eu nu e dispus sa investeasca nici efort, nici sa riste, nu mai e dispus sa plece la vanatoare. Si atunci, intreb, draga Sofia, ce facem noi, caprioarele cu ochisori umezi si obosite de asteptare?

  • Sivlia

    Imi place enorm blogul! Ma ajuta la cunoastere si auto-cunoastere! Am invatat ca nimic nu e ‘ca asa e si punct’, totul are un motiv iar motivul la randul lui are o cauza care este in noi, indiferent daca o constientizam ori ba. Am invatat multe si de abia astept sa mai invat! Multumesc!

  • Adela

    De abia astept sa citesc cartea!

Leave a Reply