Viata ta psihica e o iluzie

Realitati

1. Suntem mecanisme neuro-bio-chimice. Adica o uzina de hormoni, de daturi neurochimice (optimismul este  determinat 50% genetic), de nivele energetice bazale influentate de alimentatie, somn, sport, sexualitate.

2. Suntem mecanisme sociale. Adica avem o suma de concepte – din ce si cat am citit, din ce si cat am vazut in familie, din mediul in care am crescut. La categoria concepte esentiale: dragostea, fericirea, succesul, validarea sociala.

3. Creierul nostru  este un produs al evolutiei, una din „metehnele” sale fiind apetitul pentru povesti. Adica cautam sens in orice intamplare ce ne populeaza existenta, in incercarea de a organiza haosul si accidentalul. Creem povesti, turnam sens in mecanisme existentiale fade si lipsite  poezie.

Traducere

Biologicul ne influenteaza dincolo de orice decenta legala. Ma refer aici la legile romantice ale existentei noastre care ignora faptul ca nu suntem ingeri cazuti din rai, ci organisme care si-au depasit conditia si au fost catapultate intr-o lume simbolica.

Cand  hormonul (care bate neuronul) intra in scena, starea biologica determinata este interpretata de creier prin prisma conceptelor avute si  este tradusa drept o stare emotionala. Aceasta este povestea pe care creierul o creeaza in jurul unei emotii de baza si de aici rezulta sentimentele.

Cand corpul nu este satisfacut in toate dimensiunile sale funciare (somn suficient, alimentatie corecta, sexualitate implinita prin prisma proiectiilor emotionale), vor apare reactii emotionale rudimentare: nervozitate, toane si fite, labilitate psihica.

Din suma neimplinirilor generale ale vietii noastre, creierul va selecta una din ele si va traduce  starea de neajuns biologic printr-o stare emotionala complexa de nemultumire existentiala: tristete, nostalgie, depresie, anxietate.

Mintea noastra mai este sabotata si de un alt proces: confabularea. Acesta este  un fenomen (care in forma sa grava devine patologic)  de care suferim cu totii insa, in diverse grade. De la normal la patologic, ne incadram cu totii la diverse grade de: depresie, bipolaritate, borderline, paranoia etc.

Confabularea inseamna a atribui unui anumit fapt alte semnificatii decat cele reale . Confabularea apare atunci cand rememoram un eveniment al existentei noastre sau chiar cand trebuie sa dam o justificare pentru ceea ce facem pe moment. Motivatiile sunt de cele mai multe ori inconstiente sau, cand sunt constiente, sunt mult mai putin morale sau non egoiste asa cum ne facem reclama in general si ca atare vom da alte explicatii.

 Manipulatorii cei mai buni sunt cei la care confabularea este internalizata perfect si vine sa justifice orice actiune a  lor prin prisma unor mecanisme „nevinovate” de genul: „asa vad eu lucrurile obiectiv”, „doar ma joc”, „esti in filmul tau” etc.

Confabularea este un proces pe care il aplicam insa si noua insine: in loc sa ne vedem adevaratele dorinte si nevoi, dezbracate de ipocriziile morale, poleim frumos cu aspiratii nobile actiunile noastre: „ dar eu vreau sa iubesc”, „eu vreau doar sa te ajut”, „ vreau sa fim prieteni” etc.

Traducerea acestui limbaj aspirational duce la : „vreau sa fiu iubit”,” o sa-ti cer ceva in schimb la un moment dat”, „vreau sa imi oferi certitudini”.

Biologie, concepte, confabulare – sunt de acord, deloc romantic. Viata noastra psihica este insa in mare parte o iluzie. Ne luam in serios, cu un dramatism  marca Desdemona, toate starile emotionale care au la baza de multe ori, motive mult mai prozaice.

Daca vrem sa intelegem omul cu adevarat, trebuie sa studiem mecanica starilor noastre. Totul este input si output. Daca vrei ca lucrurile sa se intample de la sine – adica dragostea si fericirea sa curga intr-o armonie existentiala nefiltrata, atunci asteapta. Si fii o victima.

Daca ti-a ajuns „intamplarea” si ai cazut din raiul asteptarii, asuma-ti efortul de a  privi in negura adevaratelor tale dorinte si nevoi. Si decide apoi daca negociezi cu cartile pe fata sau le imbraci frumos in concepte nobile si le tranzactionezi pe piata relationala sub forma de diamante.

Cu fundita, artistic, de un hiper-realism naiv, manipularea este un atuu  doar atunci cand oferi la fel de mult cat primesti. Asta contrazice insesi scopul manipularii, e adevarat, doar ca manipularea o facem tot timpul – prin argumentare „neloiala”, prin identificarea slabiciunilor celuilalt, prin promisiuni nespuse dar oferite ca si demo.

Nu-ti vei da seama de manipularile celuilalt pana nu iti identifici propriile manipulari cu privire la sine. Straiele cele noi ale imparatului sunt demodate. Anul acesta se  poarta realismul – vine la pachet cu o fericire mai putin viscerala, dar mai fidela si mai constructiva.

Vechile medicatii auto-administrate –  sexul, drogurile sau nebunia functioneaza doar pe perioade limitate. Pentru o relatie frumoasa de lunga durata cu tine insuti, incearca cunoasterea  radicala – iti va alchimiza plumbul din vene in licori tamaduitoare.

Trimite unui prieten! Trimite unui prieten!

 

3 comments to Viata ta psihica e o iluzie

  • maria

    Cu multa iubire de sine vom ajunge sa ne cunoastem,si sa diferentiem starile in care doar ne autosabotam,dar asta vine cu timpul si cu rabdare,si mai trebuie sa ne ducem si la un psiholog bun,si sa mai si citim,sa iesim in natura singuri,sa nu mai flecarim si sa observam doar oamenii si atat,invatam foarte multe ascultand,dar toate se fac cu rabdare,eu asta as vrea sa stiu,de unde cumpar rabdare,adica cu timpul constati ca defapt asta a lipsit,sa avem rabdare cu noi si cu ceilalti,si doar sa ascultam,ar fi bine,pt noi si pt altii.

  • Cristina

    Adica eu chiar trebuie sa accept toate astea? Ca totul e determinat de legi fizice si chimice si ca eu raman, de fapt, fara liberul arbitru? Ca poate maine hormonii mei imi soun sa fiu isterica si, desi nu vreau sa fiu, voi fi oricum… adica sunt un robotel care se lupta, cand cu lumea interioara, cand cu lumea exterioara, dar de fapt nu are control si trebuie doar sa accepte ce e…??

    Bine si acum ce fac? De unde stiu cand ma automanipulez si cand sunt eu cu adevarat?

  • Crina

    Şi totuşi, (ne) minţim cu atâta seninătate, încât adevărurile rostite pe jumătate sau pe sfert cad între noi cu zgomot de trăznet şi cu efecte de diluviu. “Confabularea” şi-a făcut cuib prin gânduri, în cuvinte, între paşi, pe lângă zâmbete. Nu e uşor nici să privim în negură, nici să renunţăm la aşii din mânecă şi să-i punem pe masă, cu un gest de abandon al iluzoriului. De ce mi se pare (auto)cunoaşterea prin renunţare la ambalaj frumos cel mai greu lucru cu putinţă?…

Leave a Reply