Treci cu adevarat de un om, devenind tu un om nou

Sunt oameni care ni se insinueaza in minte si in suflet ca un ecou al propriei fiinte, o impletire halucinanta de sens, de dorinta, de regasire.  Amprentati in fiecare celula si in fiecare gand, umbre ce nu se dezlipesc de noi chiar daca privim tot timpul spre un alt rasarit de viata.

Oameni esentiali pe care odata ce i-am cunoscut si i-am investit cu dragoste ne devin conditii sine qua non ale fiintarii noastre. Si ce sfarsit de lume vine peste noi atunci cand ei refuza sa mai participe la dansul cosmic al sufletelor noastre ce se tineau candva de mana… Si ce tarziu se face intre noi cand minunea se sfarama in cioburi in care ne oglindim dezintegrarea.

Ce importanta are ce trauma nestiuta ne repeta acesti oameni?! Ce folos au explicatiile psihanalitice care ne soptesc justificari mentale pentru a ne usura acceptarea atunci cand ei ne refuza dragostea?! La ce ajuta sa intelegi ca te afli intr-un mecanism sisific de a reitera esecul primordial in a cuceri dragostea unui parinte care te-a respins?!  Se reduce absurdul daca iti hranesti mintea cu explicatii sofisticate menite a-l dezintegra pe celalalt spre a te reconstrui pe tine?

Da, ajuta. Pentru ca mintea are nevoie sa gaseasca sens in fata absurdului. Si sunt oameni care dispar din viata noastra fara a spune de ce, fara argumente valide, oameni carora desi le-ai simtit dorinta si dragostea, vor refuza si sa te lase sa traiesti si sa te lase sa mori.

Orice explicatie e mai buna decat niciuna.  Pentru ca de multe ori confundam o lectie drept sufletul pereche. Pentru ca atunci cand esti bolnav, si dragostea ta va fi una bolnava. Pentru ca atunci cand esti coplesit de dor si de neinteles, ai nevoie de o explicatie logica la care sa te intorci pentru a-ti invinge emotia.

Multe iubiri sunt refugii de fapt din fata propriei vieti, una cu care nu stim ce sa facem, o viata care asteapta sa iei decizii importante ce nu au treaba cu dragostea. Astfel, evitand viata, ne  refugiem in oameni care ne vor iubi tristetile si depresiile. Alaturi de ei ne traim ranile,  cu nostalgii si doruri nestiute.  In tandretea acceptarii lor vom putea noi insine sa ne iubim in ciuda noastra.

Dar  avem nevoie sa ne iubim prin altul mai ales pentru ceea ce respingem in noi. Si cand ei ne resping, ne suntem lasati noua insine, in propria noastra continuare. Aceasta este durerea reala de fapt – nu respingerea lor, ci faptul ca suntem lasati cu restul propriei vieti pe care tot amanam sa o punem in ordine.

Este absurd sa credem insa ca anumite intalniri sunt scrise in stele, desi e atat de usor sa dam vina pe destin. Unii oameni ne sunt inevitabili, dar mai presus de ei, noi insine ne suntem inevitabili. Preocuparea cu celalalt ne da pretextul suprem de a fugi de propria viata in lumea plina de promisuni a celuilalt.

Fatalismul romantic ne face sa credem ca suntem sortiti sa iubim pe cineva anume, desi in realitate suntem sortiti sa avem nevoie de dragoste. Iar prima dragoste chiar este dragostea de sine. Un principiu despre care toata lumea vorbeste dar nimeni nu stie cum se face.

Romantismul fata de propria fiinta e posibil doar daca nu ne mai dam motive sa ne uram si sa ne simtim vinovati. A te iubi pe tine insuti nu e o fortare abstracta, un gand pe care trebuie sa-l declami ipocrit in fiecare zi in oglinda. A te iubi pe tine insuti nu inseamna a-ti insulta inteligenta repetand mecanic „ma iubesc pe mine insami”.

Sentimentul autotandretii mentale vine ca si consecinta a actiunilor pe care le facem pentru a nu ne mai simti vinovati si incongruenti. Dragostea, si de sine, si de celalalt, e un verb activ, sentiment ce il traim in actiune si nu in cuvinte abstracte.

Supravietuiesti sfarsitului unei iubiri atunci cand nu te opui dezintegrarii ei. Chiar daca mintea ta nu a reusit sa explice indubitabil esecul, e doar un act logic sa accepti sa traiesti cu misterul, chiar si dupa ce ti-ai gasit explicatiile. Inteligenta unui om evolueaza in intelepciune prin prisma incertitudinilor si misterelor pe care le poate tolera. Si de multe ori, raspunsul la intrebarea de ce nu a fost sa fie nu vei avea.

Adevarul, explicatia eliberatoare, este de multe ori ingropat in sinapsele celuilalt. In caz ca si-l recunoaste siesi. Si daca tie nu ti-a fost spus, logica e iarasi foarte simpla: ori adevarul e prea meschin cu privire la celalalt ori prea dureros cu privire la tine. Oamenii nu vor sa spuna adevarul pentru ca vor sa ramana cu o imagine intacta in ochii celuilalt, pentru ca au iubit rolul pe care l-au jucat in fata ta si modul in care tu i-ai vazut. Sau adevarul ti-a fost spus dar refuzi sa-l accepti ca motiv valid.

Cel mai dureros nu este sa-l pierzi pe cel crezut special, ci sa te pierzi pe tine, tentat sa raspunzi la uratenie cu urat, tentat sa distrugi benevol tot ceea ce ai cladit frumos in sufletul tau. Daca reusim sa facem ca iubirea sa coexiste cu dezamagirea nu ne vom distruge pe noi insine in procesul de epurare a dezamagirii.

E o arta sa lasi oamenii sa plece, sa le respecti alegerile, chiar daca pentru tine nu au nici un sens. Dar poti forta un om sa se ridice la inaltimea potentialului pe care tu l-ai vazut?! Singura ta arma este iertarea – pentru micimea si neintelesul celuilalt. Dragostea va veni din nou daca nu ramai cu sufletul ciuruit in dezamagire si in lupta cu neintelesul.

Cu sau fara adevar trebuiesc inchise usile a ceea ce a fost, asa cum a fost. Nu cu resentimente, nu cu regrete, ci pentru ca nu mai duc nicaieri. Nu-ti ramane decat sa faci  rai din ceea ce ai. Si avem o minte fascinanta, in ea salasluiesc si iadul si raiul.

In iad ne prabusim cand nu acceptem pierderea, desi la tot pasul viata si-a facut o vocatie din a ne invata sa pierdem. Sentimente, sperante, planuri, oameni, iluzii. Cu cat ne luptam cu pierderea cu atat intarziem reconstructia.

Raiul se inventeaza cand decidem ca azi e o zi buna pentru un nou inceput.  Azi putem schimba ceva si sa pastram schimbarea. A te lasa de trecut e greu pentru ca ne folosim gresit imaginatia. Evadam mental in trecut gandindu-ne la ce ar fi putut fi, sau in viitor, la ce ar fi putut fi, pastrand insa imaginea fostei iubiri, icoana in fata careia ne inchinam de parca numai acea dragoste ar fi pe pamant.

Cand ne vom dori un alt fel de iubire decat ceea ce am avut, atunci vom fi lasat cu adevarat trecutul in urma. Doar cand vom imagina un alt fel de iubire, mai matura, cu lectiile trecutului invatate, vom depasi ceea ce a fost.

Imaginatia e cea mai buna forma de cercetare. De ce sa ne traim istoria in loc de a ne trai, innebuniti de frumusetea descoperirii, imaginatia?  Putem avea doar fericirea pe care ne-o putem imagina, orice altceva ne e prea strain pentru a o putea recunoaste.

Acesta este liberul arbitru – putem alege, in fiecare zi, care ne este calatoria! Nimeni altcineva nu alege in locul nostru –  avem de ales intre povara libertatii sau sclavia dependentei emotionale.

Treci cu adevarat de un om, devenind tu un om nou.  Fiecare esec emotional trebuie luat drept motivatie pentru a te reinventa. Astfel iti vei avea si „razbunarea” – care nu este data de orgoliu sau de gelozie, ele duc doar la actiuni mediocre, pe orizontala. Ci de cresterea personala in toate directiile, ascendent si vertical, pe toate planurile.

Cand devii un om nou, moare si dezamagirea si tristetea trecutului.  Si intr-un final, le vei multumi tuturor celor care te-au dezamagit. Pentru ca ei nu au fost, tu vei fi tot ceea ce poti fi. Si astfel, accepti ca ceea ce azi pare un dezastru ar putea fi binecuvantarea zilei de maine. Timpul este un mare vrajitor, are acest dar… de a preface o suferinta in cel mai bun lucru ce ti se putea intampla.

 Trimite unui prieten! Trimite unui prieten!

Leave a Reply