Si totusi, cat dureaza dragostea?

Fix cat vrem noi. Dragostea nu dispare, chiar daca relatia e optionala. Chiar si in suferinta dupa o iubire apusa e tot o forma de iubire, intoarsa pe dos, sub forma urei. Ai trait, te-ai sfasiat, te-ai daruit ca un nebun, prostesc, naiv si totusi atat de necesar, de vital. Si acum trebuie sa inveti sa traiesti cu ea sau cu amintirea ei.

De iubit ii vei iubi mereu pe toti cei care ti-au amprentat retina sufletului. Fostele iubiri merita numai descantece constiente pentru ca iubirile tale dubioase sau sublime, esti tu. Sunt drumul devenirii tale, o prezentare power point a simptomelor sau vindecarilor tale.

“Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei. Uite-aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis”.

Frédéric Beigbeder e cel care a legiferat in eposul urban  aceasta eticheta convenabila cinicilor: dragostea dureaza trei ani! Aceasta goana teribila dupa numere, dupa o organizare ipocrita a haosului, in 7 motive pentru care esti inca prost, in 100 de metode de a deveni constient, in 69 de secrete karma sutrice, in  16 retete pentru nefericire.

Daca iti gadila buzele un „Ei , pe bune !?!”  nu te reprima, reprimarea dauneaza grav sanatatii. „Ei, nu zau! ” e  reactia fireasca a celor care au invatat ca sentimentele acelea, esentiale, au slefuit devenirea lor ca om.

Cu inclestari atat de puternice incat sfarama orice orgoliu de animalut ignorant, fricos dar aspirant la indumnezeire. Si ca nu dureaza 3 ani, si din pacate si din fericire. Beigbeder cugeta mai departe, trist si neostoit, francez  deci cinic:

  „Nimeni nu vrea singurătatea pentru că ea îţi lasă prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cât cugeţi mai mult, cu atât eşti mai inteligent, deci mai trist.”

Da, pentru ca dragostea e o lupta de gherila impotriva nonsensului existentei, impotriva golului zilnic care se vrea umplut cu ascendenta, cu sens, cu nemurire. Doar ca  trebuie sa cugeti destept si constient, chiar si cand intoxicarea sentimentala te face atat de prostut si de umil, atunci cand te faci pres, magician si vraci pentru subiectul pasiunii tale sexistentiale.

Si daca nu te stii desfata seren in imbratisarea singuratatii, te vei arunca disperat intr-o dragoste presupus eterna. Desi si-n dragoste dai piept cu frica ta dintai si de pe urma: neantul, moartea. Pentru ca fiecare dragoste este o mica moarte. In dragostea reala, o moarte a orgoliului, a vanitatii si a dorintei de a avea dreptate. In iubirile apuse, moartea unor iluzii, a unor sperante naive, a unor copilarii iubite insa in amintire.

Iubirea devine altfel dupa fiecare dezastru emtional, dezastru rebranduit cand iubesti din nou, drept o mare binecuvantare: pentru ca tot restul te-au pregatit pentru iubirea din prezent. Pentru ca nepriceperea lor iti permite azi  sa faci o reverenta in fata trecutului si sa spui senin: „Multumesc! Pentru ca tu n-ai fost, sunt Eu astazi”.

Beigdeber face istorie literara: „In prima dragoste cauţi perfecţiunea, în cea de-a doua, cauţi adevărul.”

Adevarul cautat este cel pe care il afli cand nu mai iubesti, cand devii lucid si gol, cand esti abandonat tie insuti, cu amintiri, revolte si dileme. Afli mai mutle despre tine si despre celalalt atunci cand o relatie se termina. Pentru ca in dragoste cunoasterea reala e imposibila, realitatea este distorsionata de sperante, de asteptarile de minuni pe care ni le inchipuim in noi si in celalalt.

Cunosti, dar cunosti visul tau despre tine, despre viata si umanitate. Realitatea o afli atunci cand cazi din raiul inchipuirilor, cand iei o muscatura din pamantul concretului. In dragoste iti cunosti nimbul tau de sfintenie, iar in disparitia ei, iti cunosti umbra ta. Dragostea iti aduce cunoastere de sine, dar nu intotdeauna prin continuitatea ei ci uneori si mai ales prin flirtul ei cu timpul, cu venirile si plecarile ei.

Cand ramai singur cu toata iubirea, spusa si nes(u)pusa, cu amintirile de preamarire spirituala si pierdere viscerala in imbratisarile celuilalt, cand te sfasie povara infinitului erotic sentimental, vei vedea adevarul neliric.

Ai cerut adevarul? Trebuia sa ceri si tu altceva. Pentru ca adevarul e dincolo de noi, dar nu intr-o sfera magica conspirationista. E dincolo de noi, acel  Noi visat intr-o iubire, adevarul zace pe peretii vinovati ai sufletelor noastre ce-si spovedesc  singuratatea in bratele altuia. Iar adevarul este ca nimeni nu te va reda pe tine tie insuti, nu o dragoste, nu un altul.

Ai cerut iubire eterna? Trebuia sa ceri si tu altceva. Pentru ca in dragoste, ca si in neimplinirea ei, iti vei vedea limitele. Cand e pe val dragostea iti arata concret limitele orgoliului tau. Cand a esuat dragostea iti arata limitele fricilor tale. Un etern al schimbarii, al metamorfozei prin visele tale si ale altuia despre tine. Cele mai frumoase pareri despre tine le traiesti in indragostirea altuia de tine. Cele mai intunecate pareri despre tine le traiesti in respingerea altuia, cand nu te mai simti bine venit nici macar in tine insuti.

Ai cerut dragoste? Trebuia sa ceri si tu altceva. Trebuia sa ceri Timp. Ai fi putut astfel sa intelegi ca faptul ca timpul se termina te face sa cauti experiente atemporale, la marginea finitudinii tale. Cum ar fi dragostea. Si in acelasi timp, tot timpul le vindeca pe cele provocate de insesi trecerea lui. Cum ar fi dragostea.

Dragostea, infinita marturisire a finitului. Si in toata finitudinea ei, dragostea dureaza fix cat vrem noi. Si uneori fix cat nu vrem noi. Pentru ca o amintire nu este niciodata incheiata, atat timp cat inca traiesti. Permite-ti luxul de a fi surprins.