Barbatii de pe canapeaua mea

Alex. 1,90, grizonat, vesta, bascheti asortati cu casca de la motor, dichisit cu clasa si cu o privire sictirita si sfredelitoare, atenuata de un zambet jovial – zambetul era si din politetea stangace, fireasca pentru o  prima sedinta la psiholog, si dintr-o vaga urma de speranta ca se vor intampla minuni. 0.1% speranta, o atitudine fireasca celui socat sentimental. Cioran spunea ca speranta este virtute de sclav si ca nebunia se defineste prin introducerea sperantei in logica, si cu toate astea, speranta e un pariu necesar cu incertitudinea. Pe timp de pace emotionala nici n-ai nevoie de speranta, dar daca-n pana de destin te  trezesti intr-un sens giratoriu de exasperari, e bine sa te-agati de ea – se dovedeste a fi o profetie autoimplinita.

L-am intrebat cum a ajuns la mine – una din intrebarile menite sa diminueze emotia primei conversatii terapeutice. Stiu cat de ciudat si vulnerabil e sa-ti descoperi sufletul in fata unui necunoscut, sa-ti recunosti dezastrele de logica sau de destin, sa lasi un necunoscut sa-ti vada disperarea si nebunia temporara. Ajungi la psiholog de multe ori dupa ce te-ai innebunit pe tine si prietenii, si in cele din urma iti invingi scepticismul (prezent mai des la barbati, stereotipul e real) si dai o sansa, minima ce-i drept, si unei discutii cu un psiholog. Intrebarea interioara fireasca a scepticului suna cam asa: ce-ar putea sa-mi zica mie un psiholog sa faca realitatea mai putin tragica?!…

Si nu ca n-ar avea dreptate. Realitatea ramane tragica, psihologul doar te-ajuta sa-ti gandesti haosul – pentru ca de unde stii ce gandesti daca nu te auzi vorbind, de unde stii ce simti nu doar ca reactie de moment ci ca sentiment integrat si stabil?… Iar barbatii au dezavantajul unui alt stereotip de gen –  discutiile intre ei despre vulnerabilitatile lor emotionale sunt de cele mai multe ori incarcate de mistouri si de solutii reductioniste: „Uita!.. Treci peste! Asta e! Toate femeile sunt nebune! Welcome to the club!.. Hai sa ne-mbatam! „

Noi femeile vorbim intre noi aproape numai despre emotii, facem consiliu in caz de amor defect al vreunei surate, gasim sau inventam explicatii astfel incat sa-i scoatem vinovati cu stampila vreunei tulburari de personalitate ( narcisist sau sociopat sunt primele in top).  Cu sau fara diploma, femeile sunt psihologi innascuti – nu conteaza acuratetea sau validitatea analizei, si oricum adevaratul adevar sau sens il gasesti dupa mult timp, dar pe moment orice explicatie e mai buna decat niciuna. Deci femeile vorbesc, prea mult si uneori si prost si nici n-are importanta cum, pentru ca vorbitul te-ajuta sa-ti exorcizezi gandurile o mie ce urmeaza unui esec sentimental. Oricum sunt irationale gandurile imediate unei despartiri tumultoase, verdictul explicativ are sansa de a deveni logic de-abia dupa cateva runde de analize compulsive. Asa cum dragostea este un proces de (auto)hipnoza reciproca, la fel si esecul ei are parte de o interpretare subiectiva – adevarul este irelevant din perspectiva iubirii sau a dezintegrarii ei.

Barbatii n-au noroc de acest catharsis cognitiv intermediat de logoreea explicativa. Neavand exercitiul analizei emotionale verbalizate, ii loveste dur si fatal contactul frontal cu realitatea unei despartiri dubioase. Pentru multi terapia la indemana este excesul hedonist la granita cu autodistrugerea. Isi decanteaza furiile in alcool, le anesteziaza cu droguri, isi iau revansa pe destin cu jocuri de noroc si-si spovedesc nefericirea in aventuri de-o noapte pe repeat  – pentru cei ce-si permit sa fie iresponsabili. Altii isi repara ego-ul cu „hero projects” – se refugiaza in munca sau dezvolta un hobby obsesiv cu maratoane sau alte competitii sportive. Solutia stereotip functioneaza si ea: o amanta care joaca, constient sau fara sa vrea, rol de psiholog.

Povestea lui Alex a continuat la fel de intrigant ca si aparitia lui initiala, aveam sa descopar ca nu se inscria in nici un tipar.  Avea toate premisele si toate mijloacele, dar era un neadaptat. Desi imaginatia nu-i lipsea de fel – dimpotriva excesul de reverie romantica il facea sa se foiasca agitat azi pe canapeaua unui psiholog, rezistase eroic anestezierii emotionale prin stereotip.

Maximul sau de depravare era sa vorbeasca pe Tinder cu diverse tipe dispuse sa-i asculte litania emotionala. In jungla de pe Tinder poti avea surprize de tot felul, de la exceptii pana la statistica, de la cazuri rupte din manualul de psihiatrie la oameni normali care chiar cauta ceva autentic. Westworld-ul de pe piata romantica reala e transpus fidel si in lumea virtuala. Cu curaj, disperare sau curiozitate poti face recensamantul tuturor tipurilor de traume, inchipuri, povesti sau doruri firesti.

Intr-una din conversatii, o tipa i-a recomandat sa-si analizeze drama cu ajutorul unui psiholog si i-a dat numarul meu. Nu stiu cine e tipa, mi s-a intamplat de multe ori sa fiu recomandata de diverse cititoare, ba odata au fost vreo 3 barbati trimisi de aceeasi persoana, tot in urma unor incercari initiale romantice. Viata bate filmul e o expresie perimata, mai ales pentru un psiholog.

Alex era furios. Si bine socat. Destinul il trezise dintr-o reverie romantica ilegal de lunga pentru vremurile actuale in care frugalitatea e regula: dupa 25 de ani de armonie conjugala, sotia voia libertate. Este si asta un trend pe piata romantica: criza de la varsta de 40-45 ani se manifesta si la femei prin dorinta de reinventare si explorare, mai ales la femeile care isi permit sa divorteze. De obicei varstele astea te gasesc cu copii, case, credite si alte increngaturi administrative care fac de multe ori imposibila despartirea. Au si crizele luxul lor – le dai curs explicit daca ai incotro.

Cum ea fusese intotdeauna jumatatea rationala a relatiei lor, un soi de raport yin yang usor inversat, cunoscut si asumat de amandoi, foarte lucrativ de altfel pana in acel moment, ea a fost si cea care a initiat sfarsitul simbiozei romantice in care traisera pana atunci. Cronica unei despartiri neanuntate are 2 etape majore, una lunga si constanta, alta scurta si intensa: toate bune si frumoase timp de 25 de ani si dintr-odata s-a dezlantuit jihadul.

Alex era un povestitor care ar fi facut-o pe Sheherezada sa dezvolte invidie profesionala. Suferinta din dragoste a omului cult si matur te poarta prin toata literatura romantica shakesperiana – alterna sentimentele de furie patriarhala ale lui Othello cu angoasele existentiale ale lui Hamlet, pentru a reveni constant la destinul tragic de etern Romeo. Era un regal al dezamagirii si uimirii, un potop de clisee romantice firesti si normale, dar disfunctionale cand nu (mai) sunt impartasite.

Evident ca esti suspicios cand auzi prima versiune a povestii: 25 de ani de armonie si apoi brusc dezastru. Adica, come on, celebrele semne au lipsit sau le-ai ignorat?! Toate povestile romantice au 3 versiuni: a lui, a ei, si una obiectiva. Cea obiectiva e imposibil de accesat, se construieste in ani si ani de la despartire si pentru unii niciodata.

Ramane versiunea lui si versiunea ei, iar scopul sedintelor noastre in prima faza nu era nicidecum adevarul obiectiv si imposibil, ci o integrare explicativa astfel incat sa redevina functional. Interpretarea se schimba oricum in timp – cu cat se diminueaza emotia si se reinstaleaza ratiunea incepi sa vezi ce nu ai vazut,  fie pentru ca nu ai vrut sa vezi, fie ca nu ai stiu cum sa privesti, sau pentru ca celalalt chiar nu ti-a aratat. Apoi treci de faza de invinovatire a celuilalt – asta dureaza mai mult, pentru ca cel mai adesea „L’enfer c’est les autres”. Apoi incepi usor sa-ti asumi o parte de responsabilitate, iar daca nu te satisfac ecuatiile emotionale, te-apuci sa diseci, filosofic si psihologic, magia si irationalitatea iubirii.

Pentru ca oricat ti s-ar parea ca nimeni n-a suferit din dragoste cum o faci tu, istoria e plina de dezamagiti care au cautat sa isi explice ce e cu dementa asta. Si cum fericirea nu isi cauta explicatii ci doar se uita pe sine in trairea ei concreta, doar nefericirea se intreaba „de ce” si  asa incepe cunoasterea. E invers, Bliss is ignorance. La fel cum de real este ca durerea duce la cunoastere. Nu ca am avea de ales. De asta si atatea motivationale cu invatatul de lectii – durerea isi pune intrebari, incepe cunoasterea, extragi invataminte si asa dai un sens absurdului. E un ritual psihologic obligatoriu pentru a nu dezvolta simptome.

Situatia lui Alex era mai neobisnuita. Nu-i lipsea defel cunoasterea, departe de a fi un novice in meandrele naturii umane. Ii spusesem la un moment dat ca e ultimul dintre mohicani si ca ar trebui sa faca parte din patrimoniul Unesco  – un barbat care sa iubeasca atat de constant, stabil si mai ales atat de romantic, still, dupa o lunga casnicie, e totusi o raritate.

Dincolo de stereotipuri, el sarea din orice schema. L-am descusut atent prin tot felul de intrebari incrucisate pentru a identifica eventualele erori de logica si de perspectiva si am chemat-o si pe ea separat la o sedinta, pentru a vedea cat din poveste e fantezia lui si cat e realitate. Ca de obicei amandoi aveau „dreptate”, nefiind vorba insa de terapie de cuplu in care sa trebuiasca sa negociem dreptatea, m-am rezumat la a-i face lui despartirea mai digerabila. Un deziderat greu de atins, avand in vedere ca in realitatea lui nu a facut decat sa dea tot ce avea el de dat – si care a fost indeajuns atata timp, pana cand n-a mai fost. Gaseste dreptatea obiectiva daca ai unde. N-ai.

In istorie nu exista dreptate. Nici in cea sociala si nici in istoria iubirii. Oricarui indragostit (iar el era inca indragostit!) dezamagit ii recomand sa citeasca mai intai cartea magistrala a lui Alain de Botton, „Eseuri de indragostit”  pentru ca se citeste in cateva ore – fix cat tine atentia unui suferind din dragoste, dar cu intelegeri care te urmaresc toata viata.

Identificarea cu personajele se intampla de la primele pagini pentru ca setea de destin ne indragosteste pe toti, fatalist si iremediabil si totusi explicabil. Sublimul si ridicolul, obsesia si nevroza, amagirea si reversul ei sunt disecate cu ironie si cu logica, cu filosofie si perspectiva, fix pe stilul lui  Alex.

In carte o minte analitica de barbat isi spovedeste nebunia indragostirii si apoi a intelegerii dramatice si ironice cand sufletul e in sevraj. Din fericire istoria omenirii il si ajuta, triumful imaginatiei si tradarea logicii fiind simptome analizate de toti ganditorii: Platon, Kant, John Stuart Mill, Nietzsche, Wittgenstein, Pascal, La Rochefoucauld, Stendhal, Goethe, Freud sunt cativa din terapeutii care-l ajuta pe erou si implicit pe cititor sa treaca prin acest rit de trecere, dragostea.

E fix ce trebuie cand suferi din dragoste – romanul e si narativ si reflexiv, si rational si sentimental, si te face sa-ti revizuiesti mirat, revoltat si in final, elucidat, propriile indragostiri. E bun de citit inainte, in timp ce sau la final de dragoste.

Solutia sinuciderii pare o solutie la indemana (am facut-o si eu in imaginatie la sfarsitul fiecarei povesti personale, are o voluptate sadica si masochista deopotriva scenariul), i-am ascultat si demitizat diversele scenarii  pe care si le facuse in dorinta de a pedepsi pe toata lumea cu suferinta lui – se alintase deja in cateva tentative (alint ii poti spune ulterior, pe moment starile sunt de o intensitate paroxistica care justifica gestul fatal, chit ca gestul nu e calculat chiar atat de minutios incat sa si reuseasca). La intrebarea ei daca i-ar trebui si un psihiatru, am raspuns tragi-comic ca mai bine nu, sa nu aiba la indemana medicamente reale pentru a-si organiza o sinucidere fatala.

Si chiar nu era cazul de psihiatru, era o suferinta din dragoste indreptatita in amploarea ei, dincolo de vinovati si de dreptate, sfarsitul unei astfel de povesti fara a avea motive concrete, palpabile, ci resentimente adunate si nevorbite plus o doza de mister care-n timp sigur va fi desconspirat, te poate duce pe campii o perioada – pe fondul unui psihic echilibrat insa, suferinta va fi integrata  si transformata in timp.

Alex era in grafic. Si-a alchimizat revolta printr-o decizie radicala de schimbare de cariera, si pentru a-si vindeca orgoliul, si pentru a-i arata ei ce a pierdut – o motivatie fireasca de altfel, utila oricum din alte puncte de vedere decat motivatia lui initiala. Ma recunosteam in el in mod firesc – toti suntem niste clisee cand vine vorba  de dragoste si de disolutia ei – eu m-am apucat de scris psihologie cu aceeasi motivatie candva. Am vrut sa-i arat ca daca el nu mi-a dat dreptate, imi vor da altii, mi-am aruncat dreptatea in agora virtuala si am argumentat normalitatea pariind pe votul public. Lol. Din perspectiva normalitatii si dreptatii, verdictul e arareori corect – si aproape niciodata util, pentru ca situatia nu se schimba. Sfarsitul e tot sfarsit. Ce poti face e sa-ti interpretezi functional povestea, eventual sa mai inveti cate ceva si la modul ideal sa nu mai repeti eroarea. Desi cel mai probabil vei face alte greseli. Sau poate vei avea noroc. Unul din  citatele mele preferate cand vine vorba de dragoste vine de la Socrate: „Sfatul meu este sa te casatoresti. Daca ai noroc, vei fi fericit. Daca nu, devii filosof! „

Alex si-a continuat vindecarea. Tot furios, tot neimpacat, tot jefuit de ceea ce stia si il echilibra pana atunci. O casa noua si stinghera, cu avantajul unor pereti noi la care sa tipi in disperare, de care sa te lipesti cand te sfasie dorul si cu care sa vorbesti cand te-ai obisnuit cu lipsa de raspuns.

Cum certitudinea despartirii s-a finalizat cu un divort rapid, si-a sechestrat speranta in colivia logicii si s-a aruncat ca un taur furios in arena cautatorilor care o iau de la-nceput. I-am urat incurajator si informata: Bun venit in Westworld!  Stiam deja si-i spusesem si lui de cateva ori ceea ce i s-a si confirmat: o sa fie o aparitie extrem de tentanta pe piata romantica a Bucurestiului anului 2019.

E fascinat de ce descopera. Isi face reclama direct de damaged goods si e uimit cum nimeni nu fuge ci dimpotriva, e ascultat si i se impartasesc povestile de partea cealalta a ‘baricadei’. Povestile femeilor dupa despartiri sunt si mai tragice, implica de mult ori violenta psihica sau fizica pentru ca in general, femeia face abuz de speranta si nu pleaca decat atunci cand deja s-a trecut de o limita. Normal ca toate aceste povesti ale femeilor il fac sa urle in sinea lui sau la mine pe canapea, ca el n-a facut decat sa iubeasca ca la carte si ce nedreptate cosmica ii este rasplata.

E fascinat cat de frugala a devenit dragostea in zilele noastre – e si normal, daca ai absentat atata timp din cautare, ai un soc cand vezi disolutia moderna a idealului romantic – pentru ca nici dragostea nu mai e ce-a fost.  Daca te trezesti single in 2019 dupa mai mult de 10 ani de relatie, e garantat ca vei fi un novice care bajbaie debusolat.

Explicatiile sunt multiple: revolutia feminismului care da in extreme, un trend explicabil ca si compensare istorica, plus o stare de anxietate sociala generalizata data de revolutia tehnologica care a dus la demitizarea principiilor traditionale ce asigurau stabilitatea sociala: religia, democratia, liberul arbitru, identitatea de rol masculin si feminin. Totul este desconspirat astazi, reinterpretat si redefinit.

E o foame teribila de sens si certitudine si cu foamea vom ramane, cel putin deocamdata. Dezvoltarea personala a gasit un sens digerabil, scutit de traditie si de cunoscut: sensul este experienta, calatoria. Suna functional pana cand descoperi ca uneori calatoria e pe Titanic. Degeaba iei 8 Oscaruri pentru realizari, tot trebuie sa te reinventezi cu viteza luminii. 

Atunci cand esti fericit in cuplu poti asista mai detasat la disolutia societatii. Sentimentul de acasa in mintea altcuiva iti ofera o inradacinare ontologica care face concurenta divinitatii. De fapt cu cat societatea s-a dezis de credinte si de zei, cu atat oamenii si-au reorientat dorul si nevoia de certitudine si de sens catre dragoste. Asta e si problema cu iubirea de fapt, ne spun istoricii iubirii: dragostea a luat locul divinului si proiectam asteptari absolutiste pe un partener.  Un gest inevitabil si fatal in acelasi timp – dezvoltarea personala s-a prins si a venit cu o alta solutie: sa-ti iei fericirea si din alta parte. Sa nu-ti faci chip cioplit din iubire, sa nu proiectezi si sa nu idealizezi, sa fii lucid si sa-ti pierzi capul cu cap.

Toate astea nu ti le spune nimeni, trudesti disperare si obsesie pana te prinzi de reguli. Inveti economie si geografie, faci ecuatii diferentiale, irationale sau care tind la infinit, inveti formule chimice care doar in caz de breaking bad iti vor fi de folos. Tragedia educatiei e ca dragostea tine de domeniul pseudostiintei, vine de la sine, e scrisa-n stele sau tine de noroc. Cu timp, studiu si experienta descoperi ca e un cliseu si vechi si nou, ca vei muri de cateva ori in procesul intelegerii ei si ca oricat de imposibil ti se pare, exista viata dupa moarte.

Acum cateva zile  m-a sunat Alex sa-mi spuna impacientat ca la nici cateva luni de la divort a spus cuiva ” te iubesc”. El era socat de ce i se intampla, iar eu radeam spunandu-i ca regret ca nu am inregistrat sedintele in care se dezicea furios si misogin de dragoste. Din fericire si acest cliseu despre  dragoste e valabil: dragostea vine din nou.

Nu exista reguli care sa-ti spuna cat timp iti ia pana vei putea avea o relatie corecta din nou. Intelegerile se schimba in timp. Garantat. Poate vor fi relatii de compensare sau defulare. Suntem cu totii mai mult sau mai putin damaged goods. Generalizam, ne juram fatalist ca nu vom mai fi naivi sau sentimentali si cu toate astea, timpul ne repara. 

Poate vom face alte greseli, poate ca ne imaginam mai capabii de dragoste decat suntem, poate suntem mai indragostiti de dragoste decat de realitatea celuilalt. Si cel mai probabil, avem nevoie sa ne tinem romantismul sub control si sa nu ignoram ca totusi, durata relatiei este data de valori pragmatice. Romantismul real este capacitatea de a-l putea privi pe celalalt in ochi comunicandu-i asteptarile reale.