Cunosti mai mult caracterul unui om la finalul relatiei decat la inceput
Relatiile romantice incep cu promisiuni, idealizari si proiectii marete. Asteptarile sunt clasice: loialitate, onestitate, reciprocitate, cat mai multa placere si cat mai putina frustrare.
La inceputul unei relatii ne povestim unul altuia esecurile relationale trecute cu o statistica clara a ceea ce ne-au gresit fostii. Este perioada in care ne „cunoastem” – desi totul este o poveste subiectiva in care ceilalti au fost infernul iar cunoasterea reala este practic o imposibilitate pentru ca tot ce avem la inceput sunt cuvintele si povestea subiectiva a fiecaruia. Cum prea putini invata ceva din relatiile trecute, majoritatea avem o poveste de victimizare in care celalalt a fost de vina, iar noi victime inocente.
Defectele care duc la disolutia romantica sunt cateva: minciuna, zgarcenia, nepotrivirile sexuale, lipsa comunicarii emotionale si absenta sustinerii in realizarea ambitiilor personale. Noul partener pluseaza prin a arata cum se deosebeste de fosti sau foste – „vai, hmm, wow, dar eu niciodata nu ti-as face asta”. Chiar ne propunem sa-i aratam subiectului interesului nostru romantic cum suntem mai buni decat ceilalti.
Ne exageram virtutile, si pentru ca nu suntem constienti de defectele noastre, si pentru ca ne vedem mai buni, mai inteligenti si mai morali decat ceilalti. E o eroare de autoapreciere careia ii cadem cu totii victime pentru ca masura cu care ii evaluam pe ceilalti este distorsionata cand o aplicam la noi insine. Ne banuim de maretie si generozitate pentru ca celalalt pare a detine cheia care deschide potentialul prometeic care zace in noi. Astfel ca noi nu mintim, suntem generosi, de incredere, tandri si afectuosi, ne sustinem partenerul – in teorie. In realitate suntem cu totii in diverse grade meschini, duplicitari, egoisti si manipulatori. Incapacitatea de a vedea raul din noi ne face orbi la a identifica raul din celalalt.
Daca un om are o versiunea idealizata cu privire la propria persoana si nu isi cunoaste abisurile si deficitele morale, nu-si va cunoaste slabiciunile si va fi incapabil de schimbare. Isi va apara si justifica comportamentul pe care celalalt i-l reproseaza argumentand ca reactioneaza astfel pentru ca celalalt a inceput primul. E un cerc vicios explicativ in care celalalt este cauza, iar el/ea doar reactioneaza.
La inceptutul unei relatii nu ne imaginam defel nici pe noi insine nici pe celalalt ca am putea ajunge sa ne facem vreunul din relele deja cunoscute din alte relatii sau de oricare alt fel. Vedem in celalalt binele suprem, la fel cum ne imaginam capabili de a deveni sursa indispensabila de bucurie si necesitate pentru celalalt. ( o vizita la tribunal pentru a asista la cateva procese de divort ar trebui sa faca parte din antrenamentul pentru a fi intr-o relatie ).
Nu degeaba indragostirea este considerata un drog – atractia sexuala e prima sursa de chimicale intoxicanta, amplificata apoi de filmele anticipative pe care ni le construim despre celalalt. Automintirea este in general inconstienta si este un soi de autohipnoza prin care ne grabim sa vedem in celalalt arhetipul de iubire pe care l-am cautat dintotdeauna. Acest arhetip nu este constient, stim ce cautam abia dupa ce (credem ca) am gasit.
Indragostirea este o capodopera a imaginatiei a carei dimensiune o pricepem doar cand facem retrospectiva relatiei si vedem de unde am plecat si unde am ajuns. Naveta intre rai si iad e pretul pe care il platim pentru viciul iluzionarii romantice. Nu putini traiesc un soc cognitiv si emotional cand ambrozia se transforma in otrava si vad diferenta intre ceea ce au crezut ca va fi si ce a fost in realitate.
In orice relatie exista o negociere tacita intre nevoile fiecaruia, negociere care este intermediata cel mai adesea prin critici si reprosuri atunci cand asteptarile nu sunt implinite de la sine. Atata timp cat exista speranta ca nevoile vor putea fi satisfacute, cei doi pastreaza o anumita decenta in comunicarea lor.
Cand devine din ce in ce mai clar insa ca nu se va ajunge la un consens prin comunicare, incepe santajul reciproc – fiecare incepe sa-si conditioneze partenerul prin restrictia la ceea ce identifica ca este nevoia primara a celuilalt. E un joc de putere menit sa-l conditioneze pe celalalt pentru a se supune. Daca sursa de putere a femeii este sexualitatea, atunci incepe sa evite apropierea fizica. Daca sursa de putere a barbatului este confortul material, acesta incepe sa reduca investitia in femeie. Incep amenintarile explicite sau aluzive.
Agresivitatea este reciproca – in general femeile prin reprosuri nesfarsite la granita cu isteria, barbatii fie devin pasiv-agresivi prin evitarea conflictului si refuzul comunicarii, fie prin agresivitate fizica. O perioada se oscileaza intre amenintari si punerea lor in aplicare. Cand devine clar ca nu se ajunge la o rezolvare si despartirea pare din ce in ce mai inevitabila, caracterul fiecaruia se dezvaluie intr-un final. Tot ceea ce a fost ascuns sau infrumusetat la inceput va fi demistificat clar si fara dubii.
Caracterul este suma valorilor si principiilor unui om. E mai usor insa sa te certi pe principii decat sa traiesti dupa ele. Ceea ce fiecare a dat la inceput in virtutea sperantei va fi reprosat si cuantificat contabiliceste la final. Nobletea banuita a fi existat in celalalt e contrazisa de meschinarie, razbunarile reciproce arata dimensiunea orgoliului iar gradul de prietenie care ramane intre cei doi la final arata in realitate cata apreciere si admiratie reciproca a existat intre cei doi.
Cand un om nu primeste ceea ce se asteapta, se vede cine este cu adevarat. A sti sa pierzi este o abilitate pe care foarte putini o au. Sa pleci dintr-o relatie fara a o duce in ridicol si in mocirla este posibil doar daca iti asumi o parte de vina. Daca celalalt te-a mintit ca este altceva decat ai realizat intr-un final ca este, vina ta este ca te-ai facut ca nu vezi – pentru ca celebrele semne au fost acolo dintotdeauna. Discordantele intre ce spune si ce face un om se vede de la inceput. Nimeni nu se poate preface mai mult de cateva saptamani. Daca ti-ai fi ascultat logica si nu „inima”, ai fi scurtat relatia cu pierderi de investitie de timp si de efort minime.
Doar un om care isi asuma responsabilitatea propriilor alegeri poate pleca elegant dintr-o relatie. Furia nedreptatii pe care o simtim cu totii la final va fi atenuata de introspectia autentica care iti arata erorile de evaluare a celuilalt. Asa poti si invata ceva astfel incat viitoarele alegeri sa fie corectate de tendinta inerenta catre iluzionare romantica. Atunci cand esti radical de onest cu tine insuti in privinta propriilor nevoi si asteptari, vei fi atent sa descifrezi in actiunile celuilalt probabilitatea ca aceste asteptari sa fie indeplinite.
Daca pleci dintr-o relatie si consideri ca tu ai fost perfect iar celalalt un abuzator, nu ai inteles nimic. Iti construiesti o naratiune de victima care te lasa cu generalizari fata de sexul opus care te transforma in abuzator in viitoarea relatie in care vei cere compensari pentru ce ti-au facut ceilalti. Perpetuezi sirul erorilor romantice si te adancesti in ignoranta cu privire la propriile defecte. Speranta de exemplu este un defect atunci cand nu este bazata pe actiunile concrete ale celuilalt care sa-ti arate ca a acceptat ca trebuie sa se schimbe. Iertarea celuilalt este un defect atunci cand vezi ca repeta greseala pentru care deja a fost iertat de cateva ori. Sa ramai in relatie fara sa-ti ajustezi asteptarile cand ai vazut ca speranta si iertarea nu au dus la schimbare, este iarasi o alegere ce nu poate fi reprosata celuilalt.
Si caracterul tau si al celuilalt se vede mai bine la finalul unei relatii decat la inceputul ei. Indragostirea este o ipoteza, o investitie de credinta si un pariu cu necunoscutul pe care o facem direct proprotional cu gradul de autocunoastere, realism si experienta. Daca in caracterul tau exista principiul asumarii responsabilitatii alegerilor facute atunci nu ceri dreptate la final, vei sti sa pierzi pentru ca vei vedea si castigul – te-ai dezis de iluzie si ignoranta si ai aflat cat de nobil sau meschin esti. Atunci cand caracterul este inchipuit, sfarsitul relatiei scoate la iveala egoismul, infantilismul si mercanilismul.
„Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare… Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce nu o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi.” Emil Cioran
