Dragostea sau respingerea de sine iti dicteaza relatiile

Cei  preocupati de intelegerea dinamicii emotionale si relationale au citit  deja in multe carti si articole ca inceputul oricarei povesti de dragoste romantice este iubirea de sine.

Logica din spatele acestei afirmatii e de o simplitate cuceritoare – daca tu insuti nu esti primul tau admirator, cum poti astepta ca altcineva sa iubeasca ceea ce tu respingi in tine?… Chiar daca indragostirea vine cu promisiuni marete, si ale celuilalt si de sine, conflictele interioare vor fi proiectate pe celalalt prin neincrederea fata de autenticitatea iubirii ce ni se arata.

Dar ce inseamna dragostea de sine, cum se manifesta, cum o identifici, cum o practici?

Dragostea de sine se supune aceluiasi rationament ca in aceasta definitie a fericirii: fericirea este absenta suferintei. A te iubi pe tine insuti inseamna in primul rand absenta urii de sine.

Nimeni nu sta sa isi repete mecanic  in oglinda “ma iubesc pe mine insumi”, ci aceasta stare vine de la sine atunci cand omul nu este in conflict cu sine insusi. Orice contradictie interioara intre ceea ce gandesti, ce spui si ce faci se adauga la capitalul intern de respingere de sine.

Toate aceste contradictii ne creeaza sentimente de vina fata de noi insine, traind cu constiinta fraudei care ne stim a fi. Cu cat te detesti mai mult pe tine insuti, cu atat astepti mai multa dragoste de la ceilalti pentru a compensa pentru ceea ce tu nu iti oferi.

Un om care se simte vinovat si este exagerat de critic cu el insusi, va fi extrem de vigilent, chiar paranoic, in privinta sentimentelor celuilalt. Pentru ca daca tu insuti respingi parti din tine, cum poti avea incredere reala in dragostea altcuiva?

Ori celalalt e orb, ori te minte – acesta este discursul inconstient care te face sa fii circumspect fata de dragostea celuilalt. Tot timpul vei vrea asigurari si dovezi pentru a-ti purta linistit mai departe povara propriei respingeri. Asa apare si gelozia nejustificata – pentru ca esti nesigur de tine insuti te temi constant de alte „optiuni”.  Asa apare controlul si posesivitatea, o logica disfunctionala a iubirii  cand in loc sa devii si sa ramai cea mai buna alegere pentru celalalt, iti irosesti eforturile incercand sa-l limitezi pe celalalt.

Cu totii avem o imagine idealizata de sine si ne vom inconjura de oameni care ne oglindesc aceasta auto-idealizare. Daca aceasta imagine pe care o proiectam este mult diferita de realitate – cu alte cuvinte daca incercam sa parem altceva decat ceea ce suntem, relatia va fi tot timpul conflictuala. Fie vom proiecta pe celalalt propriile defecte sau insecuritati, fie vom deveni posesivi si gelosi sau dezvoltam relatii paralele din care ne alimentam din nou imaginea idealizata.

Cu cat esti in conflict cu tine insuti, cu atat vei cauta o dragoste in numele careia sa-ncepi sa devii ceea ce crezi ca ai putea fi. Mecanismul corect este de fapt invers: mai intai iti reconciliezi conflictele si nemultumirile de sine pentru ca tu insuti sa fii mandru de cel care esti – aceasta stima de sine este de fapt dragostea de sine care iti permite o relatie autentica. Abia atunci vei avea incredere in aprecierea sincera a celorlalti pentru ca stii ca ceea ce pari si esti.

Nu exista alta cale de a te iubi pe tine insuti pana cand nu esti un om impacat cu trecutul tau, alegerile tale, cu viata in sine. Revolta care ramane va fi una de principiu – ca timpul trece, ca moartea exista, ca principiile eterne de bine, adevar si dreptate sunt inca in adolescenta istoriei.

Cum rezolvam conflictele interioare?

A te iubi pe tine insuti e armonia care rezulta in urma asumarii oricaror alegeri din trecut, a iertarii de sine si de ceilalti pentru tot ceea ce nu am stiut sa facem mai bine. Inseamna a nu trai sub povara regretelor iar asta e posibil doar atunci cand ai invatat din greselile facute. Altfel, regretul este o forma de ipocrizie, o emotie distructiva prin care ne pedepsim ca si penitenta in loc sa  schimbam gandirea deficitara care ne-a dus initial in eroare.

Dragostea de sine este o replica a atitudinii pe care o avem fata de viata cu toate personajele ei. Critica si judecarea lor e doar o forma de intarire si aparare a propriului ego. Ei gresesc, ei sunt vinovati si prin comparatie cu ei, tu esti “corect”.  Cu cat respingi si judeci  diversele moduri de a fi ale celorlalti, cu atat esti locuit de frica si de dorinta de a te apara de cei ce sunt diferiti. Daca esti preocupat sa judeci oamenii, nu ai timp sa ii intelegi. A analiza e rational si inseamna sa observi, a judeca e emotional si inseamna ca te compari.

Dragostea de oameni e cel putin absenta urei si respingerii fata de cei care sunt diferiti de noi. E toleranta fata de formulele imperfecte si diferite gasite de ceilalti pentru a-si conduce viata. Un om care se iubeste pe sine nu are nevoie sa caute confirmari nesfarsite prin ceilalti, tocmai pentru ca intelege ca fiecare are o poveste ce i-a determinat devenirea. Singurul om cu care trebuie sa te compari este cel pe care il vezi dimineata in oglinda – e singura ta competitie.

Iubirea de sine devine o atitudine fireasca atunci cand stii ca depui efort: disciplina pentru schimbare a ceea ce poate fi schimbat si apoi efort emotional de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat. Atata timp cat nu faci nimic ci esti doar spectator pasiv al propriei dezintegrari, ramai in conflict. Si vei da vina la nesfarsit pe parinti, pe sistem, pe parteneri pentru ca ei nu ti-au dat ceea ce nici tu nu ti-ai oferit.

Dragostea de sine, la fel ca si increderea in sine, se construieste prin actiune. Cuvintele celorlalti ca poti, ca esti, ca ai, nu au valoare atata timp cat tu nu descoperi singur, asumandu-ti riscuri, ce poti fi.

Decat sa cauti, sa astepti sau sa convingi cu disperare pe un altul sa te iubeasca atunci cand tu insuti te respingi, mai bine te cauti si te construiesti pe tine asa cum vrei sa devii. Cand  actiunile, gandurile si cuvintele unui om sunt congruente si in armonie incepe adevarata poveste de dragoste cu viata in sine.