Geniul in dragoste se cultiva. Doar fatalitatea se intampla!

„Tu nu ma iubesti atat de mult incat sa-ti dai seama si singur?!” La asta se reduce in mare parte drama relationala. Idealismul telepatiei in dragoste, un alint die-hard indiferent de inteligenta demonstrata in alte domenii. Ca in dragoste, prostia si geniul se intrepatrund aproape mistic de inexplicabil.

Acest idealism cu privire la dragoste se inscrie in gandirea magica a asteptatorilor din toate timpurile.

Atitudinea de asteptare e in doua directii: ca dragostea sa se intample, ca un traznet, prin noroc chior, fara ca noi sa facem nimic. Daca se poate sa nici sa nu iesim din casa, e si mai bine.  Daca e impotriva vointei noastre, e si mai glorios. Putin viol destinic e fantezia oricarui idealist in dragoste.

Pentru a gasi un job e deja public knowledge ca trebuie sa iti faci un CV, sa il trimiti la zeci de firme, sa te duci la interviuri, sa negociezi beneficii si atributii. Pentru dragoste insa, asta nu, in nici un caz. Rusinica mare sa declari lumii ca vrei dragoste.

Dragostea nu e dragoste daca nu te loveste sageata lui Cupidon ratacita prin univers. Lansata de sufletul pereche care e doar unul si care e de la sine inteles ca locuieste in acelasi oras, pe aceeasi strada eventual si care se duce la acelasi magazin sau coboara la aceeasi statie de metrou.

Pentru dragoste nu trebuie in nici un caz sa faci ceva, sa cauti, sa intrebi, sa descosi, sa vezi cu ochii luciditatii. Nu. Trebuie doar sa stai, sa visezi, si universul iti va tese un fat frumos sau o ileana consanzeana din lacrimile tale de dor si de asteptare.

Multi vor sta sa viseze la o fosta sau viitoare relatie, chinuindu-se cu amintiri sau cu reverii  pentru simplul motiv ca nu actioneaza in prezent. Nu ies din casa, nu se duc la evenimente, nu calatoresc, nu se inscriu pe un site de dating, nu cunosc oameni noi si cu toate astea….asteapta marea iubire. O vor astepta mult, pentru ca traiesc  in iluzia ca au timp. Ei sunt nemuritori, dragostea e nemuritoare, universul conspira mereu in favoarea lor, toti restul sunt de vina, rugaciunea este eventual singura lor actiune.

Primul sau prima care se va asemana cu idealul  va fi coplesit cu atentia si dorinta alimentata de frustrarea asteptarii. Patul lui Procust se afla in dormitorul oricarui om care,  in loc sa fi actionat pe scena datingului, ceea ce i-ar fi invatat ce vor si ce nu vor, a fabulat in loc reverii romantice uitandu-se la filme sau citind romane de dragoste.

Fatalismul romantic e adanc inradacinat in mentalitatea asteptatorului: dragostea se intampla din senin. Tu nu trebuie sa stii ce vrei si ce cauti, recunoasterea va fi spontana, galaxii intregi vor exploda in privirile voastre cand va veti intampla si astfel vei sti.  Ontologic, mistic si androginal. In fine, depinde ce povesti ai citit, poate fi si Sandra Brown si Paolo Coelho. Conspiratia altora sa fie,  ideea este ca tu sa nu faci nimic.

Cati oameni stau si se chinuie in relatii de un compromis ridicol doar pentru ca nu stiu ca exista si alt fel de oameni. Doar pentru ca li se pare penibil sa se expuna cumva, sa arate ca isi cauta un partener. „Dar daca ma vede cineva?!?!?” este reactia multora la ideea de a-si face un profil pe un site de dating de exemplu, atunci cand esti singur si in asteptare.  Adica sa ai Cv-ul  pe un site de joburi e normal si de inteles. Dar sa iti cauti un partener e o rusine.

A doua asteptare fatalista e  in cadrul unei relatii. Ai gasit, e cu chimie si cu alchimie, cu promisiuni si cu speranta. E inceputul, e normal ca fiecare sa isi joace rolul de autoidealizare cat mai bine, ajutat si de autohipnoza celuilalt. Pentru ca asta e indragostirea, un proces de  convingere si de sine si de celalalt ca ne vom ridica la inaltimea sinelui ideal. Ne indragostim de proiectie, imaginatia fiind o iubire mult mai mare decat luciditatea.

Nu folosim cuvinte, ci doar zambete, priviri si apropouri.  Recunostinta eterna celui care a inventat emoticons – ne salveaza de ridicolul vulnerabilitatii cuvintelor. El sau ea trebuie sa stie, dincolo de cuvinte, scenariul dupa care vrem sa fim iubiti. Necuvintele sunt ingredientul de baza al magiei telepatiei.  Si iarasi asteptam. Sa-i dea prin cap, sa se prinda si sa ne surprinda. Sa fie luminat de fulgerul epifaniei, pentru ca asa e dragostea: o insiruire de asteptari de miracol care se intampla.

Iarasi, noi nu trebuie sa facem nimic. A face, a vorbi, a te explica, a cere, nu are de-a face cu dragostea din povesti. Dragostea nu e business, nu se negociaza nimic, ea se intampla.

Si pentru ca nu isi asuma comunicarea constienta se intra in business-ul negocierii intre subconstienturi, frici si traume.  Ca dragostea e business in realitate: cerere si oferta.  Iubirea neconditionata e alintul celor care au ramas copii.

Negocierea loiala e cu umor, cu tachinare si cu flirt. Daca acestea lipsesc, se ajunge la comunicare violenta: cu sarcasm, cu ironie, cu reprosuri si critica. Si mai ales cu isterie pentru ca s-au adunat multe asteptari neimplinite de telepatie. Fiecare sta la panda sa vada daca-i da prin cap celuilalt, daca se prinde de ceea ce el insusi nu s-a prins: cum isi doreste sa fie iubit, ce il face fericit, care ii sunt sensibilitatile.

Fatalismul romantic e virusul cel mai distructiv al iubirii. Frica de cuvinte, nespuse la timpul lor, face ca ele sa ramana blocate in capul tau, sa se roteasca haotic in presupozitii halucinante, sa construiasca ipoteze si concluzii care nu au nici o treaba cu realitatea.

Hilarul are proportii cosmice – pentru ca declarativ toti spunem ca vrem adevarul desi ne e atat de frica sa-l rostim. Adevarul propriilor dorinte si asteptari pe de o parte, si adevarul cu privire la ce suntem dispusi sa oferim intr-o relatie.  Nu le comunicam, dar asteptam sa fie implinite – magic, de la sine, din cer.

Cuvintele trebuiesc folosite pana la epuizarea oricarui neinteles. Mai bine vezi de la inceput prin ochii luciditatii daca exista o potrivire reala, decat sa astepti ca printre randuri sa-ti scrii povestea unui alt esec.

Singura frica demna de pastrat este frica de a nu rataci bezmetic in imaginatie  asteptand sa se intample. Frica de a nu pierde timp si comori sufletesti in relatii de prea mare compromis pentru ca nu ai vrut sa vezi de la inceput ce este si ce nu este posibil.

Decat o tragedie fara sfarsit, mai bine o agonie scurta si la obiect: nu ne potrivim, next.  In fine, daca ti-e frica de singuratate, daca ai alte interese care te tin in relatie, daca vrei imagine si statut relational sa ai cu cine defila duminica la mall, atunci compromisul e solutia la indemana.

Nimic din ceea ce admiri la altii nu a fost obtinut fara efort: succesul in business, talentul in arta, relatii armonioase de lunga durata, toate sunt rezultatul muncii.

Cum spunea Picasso: inspiratia vine dar trebuie sa te gaseasca muncind. La fel si dragostea ca-n povesti exista dar aceea nu se intampla, ci este o opera de arta pe altarul careia s-au sacrificat orgolii si cuvinte, s-au exorcizat asteptari si s-au negociat vulnerabilitati.