Sindromul broastei fierte sau cum te obisnuiesti cu abuzul

„Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată.” Nicolae Steinhardt

Obisnuinta este unul dintre cele mai perfide mecanisme ale mintii care ne tine prizonieri in supunere si acceptare a ceea ce de altfel, poate fi schimbat daca reusim sa iesim din capcana fatalismul ca „asa stau lucrurile”.  Adaptarea la nefericire, durere si absurd este un proces lent si gradual care creste rezistenta psihica pentru a suporta nivele din ce in ce mai intense ale neputintei. Acest mecanism este ilustrat cel mai bine de urmatorul experiment:   

Daca arunci o broasca vie intr-o oala cu apa fiarta va sari imediat pentru a-si salva viata – instinctul de supravietuire o obliga, pericolul fiind clar prin intensitatea brusca. Daca insa pui broasca intr-o oala cu apa rece care apoi incepe sa fiarba incet si progresiv ca intensitate, broasca nu va simti pericolul si se va adapta incet si sigur la temperatura din ce in ce mai mare. Cand apa va deveni periculos de fierbinte broasca va muri pentru ca nu mai are energie pentru a sari din oala, toata vitalitatea fiindu-i consumata de procesul de adaptare la disconfort. Incercand sa se adapteze la pericol, si-a consumat toata forta si viteza de reactie. 

Aceasta teorie se aplica si in cazul omului pentru ca e vorba de acelasi mecanism: adaptarea. Ne adaptam si la bine si la rau, pentru ca si fizic si psihic exista procesul numit adaptare hedonica. Atunci cand te obisnuiesti cu placerea si cu binele vrei mai mult si nu te poti opri ajungand de multe ori la exces, iar atunci cand te obisnuiesti cu raul incepi sa te lupti cu el incercand sa il schimbi ceea ce iti va consuma toata energia. 

Cand raul ne este servit in doze mici invatam sa ne adaptam, sa-l justificam si sa-l analizam in loc de a ne indeparta. 

In fata unui rau clar si intens, instinctul de conservare si fizic si psihic ne obliga spontan sa fugim si sa ne aparam. Atunci cand amenintarea insa este confuza, tolerabila sau poate chiar provocatoare, incepem sa ne adaptam si ne facem vinovati de o alta eroare cognitiva – “aberatia costului investit”.

Cu cat investesti mai mult timp, efort, resurse mentale sau materiale, cu atat mai greu iti este sa renunti la o investitie care se dovedeste a fi proasta. Asa se explica de ce, de exemplu, multi oameni vor continua sa manance un fel de mancare comandat la restaurant chiar daca se dovedeste a fi fost o alegere gresita – refuzul de a accepta ca s-au inselat in alegere ii face sa accentueze raul deja facut. In loc sa piarda doar banii platiti, isi vor provoca si disconfort fizic. Sau exemplul celui care incepe un bussines, descopera ca totusi nu da randamentul dorit, dar pentru ca refuza sa-si marcheze pierderea si sa accepte esecul, va continua sa investeasca in acea afacere pentru ca la final sa piarda mult mai mult decat daca s-ar fi oprit la timp. Oamenii nu vor sa recunoasca ca s-au inselat si atunci persista in eroare, desi intr-un final vor pierde mult mai mult decat daca s-ar fi oprit la timp din eroare. Amana sa piarda pentru ca la final sa piarda mult mai mult.

Orgoliul este, pana la urma, prostia oricarui om inteligent!

Cu cat investesti mai mult in ceva disfunctional, cu atat iti este mai greu sa renunti. E un soi de autopacaleala a mintii alimentata fie de orgoliu fie de diverse frici, prin care se amana esecul care astfel se transforma la final in dezastru. In loc sa piarda doar o luna, doar suma X de bani, in loc sa sufere doar o saptamana, omul va pierde mult mai multe luni sau poate chiar ani, mult mai multi bani si va suferi mult mai mult cand esecul initial nu mai poate fi negat si pierderea va fi exponential mai mare.

Desi ne credem fiinte logice si rationale, realitatea ne contrazice constant. Stam in relatii toxice, ne obisnuim cu dependente nocive sanatatii noastre fizie si psihice, acceptam comportamente abuzive in prietenii sau la job pentru ca invatam sa ne adaptam lent si sigur la nefericire.

Ne vom folosi apoi inteligenta pentru a ne justifica in fata noastra si a celorlalti comportamentele ilogice. Aceasta este faimoasa disonanta cognitiva – in loc sa recunoastem ca am gresit, ne vom argumenta comportamentul nociv sau alegerile proaste gasind tot felul de argumente, interpretari pozitive sau eventuale beneficii. De cate ori nu ai facut de exemplu cumparaturi inutile, pentru ca apoi sa ti le justifici cumva gasindu-le o aparenta utilitate? In loc sa accepti ca te-ai grabit, sau ca ti-au luat ochii reclama sau ambalajul, sau ca esti impulsiv, sau ca iti ascunzi nefericirea prin shopping compulsiv, iti justifici alegerile iar astfel vei perpetua comportamentul. Iti adaptezi gandirea in loc sa iti corectezi comportamentul. 

Sau cate relatii si casnicii nefericite agonizeaza ani de zile pentru ca partenerii nu vor sa accepte ca au fost orbiti de pasiune, sau ca erau disperati sa faca copii, sa intre in randul lumii, la presiunea familiei sau din calcule materiale? Cei doi vor evita sa-si marcheze pierderea, sa accepte esecul si isi vor justifica alegerea de a ramane in acea relatie nefericita gasind tot felul de motive nobile: ba pentru binele copiilor ( in realitate, pentru binele copiilor e mai bine sa te desparti decat sa-i cresti intr-un cuplu nefericit), ba ca e dragoste ( argumentari care glorifica sacrificiul fara sfarsit si iubirea neconditionata), ba vor selecta doar exemple negative din jur ( uite ca X au divortat si sunt tot nefericiti) ignorand alte exemple pozitive de oameni care s-ar despartit si dupa un timp le-a fost mult mai bine,  sau se vor lega de modelul parintilor lor care au facut la fel (curios ca doar acest model il preiau de la parinti, pe cand alte obiceiuri ale parintilor, nu – adica vor selecta doar ceea ce le convine pentru a se justifica). 

Pentru ca nu vor sa accepte nepotrivirea si in consecinta esecul, se vor minti o perioada ca au ales corect.  Este absurd ceea ce fac pentru ca in loc sa sufere constructiv efortul schimbarii, sufera distructiv efortul pe care il depun in a se autominti zilnic si constant. Adica efort tot fac, suferinta tot exista, dar in loc sa sufere o perioada scurta de timp procesul schimbarii, vor suferi continuu si din ce in ce mai mult. Cu cat vor investi mai mult in automintire si autojustificare, cu atat isi vor adapta convingerile si principiile ca sa continue comportamentele distructive: aberatia costului investit urmata de disonanta cognitiva. 

Learned helplesness sau neajutorarea invatata este un alt mecanism prin care psihologia explica comportamentul de adaptare la abuz si nefericire. Cu cat tolerezi mai mult, cu atat inveti sa te obisnuiesti cu conflictul, cu atat iti irosesti vitalitatea psihica pentru a te lupta cu raul si nu vei mai avea energie sa te rupi. 

Daca o persoana care se afla intr-o relatie toxica s-ar confrunta din prima zi cu abuzul emotional pe care ajunge sa il tolereze la finalul ei, ar fugi instantaneu. Pentru ca raul a fost livrat insa in doze mici si progresiv, s-a adaptat psihic sa suporte o situatie a carei rezolvare nu o mai vede, risipindu-si energia in a suporta abuzurile mai putin intense zilnice. Exista un test simplu prin care iti poti da seama daca relatia in care esti este cea potrivita: daca astazi ti-ai intalni partenerul pentru prima oara, stiind ceea ce stii acum despre el/ea, ai alege din nou sa fii in aceasta relatie? Daca astazi te-ai uita catre viitor si ti-ai alege un partener, este el/ea omul potrivit fara tine? Astfel faci diferenta intre obisnuinta si cosntientizare, intre automintire si luciditate. 

Sindromul broastei fierte este cel care ne face sa ne obisnuim si cu bolile fizice care nu dor prea tare de la inceput dar cu care ne obisnuim si le „ducem pe picioare” pana cand devin cronice – in loc sa remediem inca de la inceput, boala devine din ce in ce mai grava si vom cheltui mult mai multe resurse si efort in a ne vindeca decat daca am fi reactionat la primele simptome. Obisnuirea treptata cu nefericirea  face omul sa suporte  job-uri care nu-i aduc implinirea scontata initial, pentru ca a investit deja timp si energie pentru a se adapta mediului si i se pare mai complicat sa o ia de la capat. Obisnuirea treptata cu abuzul poate fi vazuta cu usurinta si in apatia sociala prin care o societate reactioneaza la abuz si la nedreptate sistemica.

Tolerarea abuzului si nefericirii consuma enorme resurse mentale si emotionale prin efortul de automintire si disonanta cognitiva – la final omul se supune fatalist destinului, uitand ca inainte de a accepta o situatie ar putea incerca sa o schimbe. Cu cat trece timpul cu atat i se pare prea tarziu si isi va adapta gandirea cosniderand cu atata merita si atat a putut. In realitate omul poate mult mai mult in momentul in care intelege cum propria minte ii poate fi si stapan si sclav si in loc sa se supuna efortului de a suferi nefericire, poate alege efortul de a suferi schimbare.

Cu cat omul suporta mai mult abuz, cu atat isi va consuma resursele pentru a-si justifica fatalist situatia. Se va risipi gasindu-si rationalizari care sa-i justifice comportamentul si va selecta doar exemple din jur care sa-i confirme alegerea. Schimbarea este posbila  atunci cand omul ajunge la capatul automintirii. Si orice automintire are un sfarsit – semnalele care ne imping catre schimbare sunt anxietatea si  apoi atacurile de panica.