Viciul explicatiilor in dragoste
Explicatiile sunt pentru intelegere ceea ce orgasmul este pentru reproducere. Un efect secundar a ceea ce oricum se intampla. Explicatiile nu rezolva nimic, dar te fac sa te simti mai bine.
Nichita ne indeamna intelept „Fereste-te sa ai dreptate atunci cand esti indragostit.” Sa nu cautam motive si explicatii la nesfarsit in speranta ca daca vom intelege de ce se va si repara ceva. Pentru ca in dragoste nu se ajunge la adevar, ci la verdict. Nevoia de certitudine, desi fireasca omului, este si un viciu intelectual. Iar inteligenta unui om este definita de multe ori drept capacitatea de a tolera indicibilul, de a face o reverenta in fata misterului si de a trai ca un pelerin a carui singura patrie e incertitudinea.
Explicatiile sunt posibile doar pana intr-un punct – al carui loc este determinat de cata introspectie a devorat fiecare dintre cei doi pana la momentul intamplarii lor… in doi. Asta pentru ca dragostea se naste dintr-o afinitate spontana creata de ceea ce ochii vad (chimie si personalitate) iar relatia se construieste in masura in care exista o potrivire de subconstienturi, cele care ne conduc in mare parte viata. Acolo unde zac neanalizate toate experientele si informatiile auzite si traite vreodata si care ne urzesc in constient fricile si prejudecatile.
Iluzia constientei de sine ne face sa ne credem in control, rationali si congruenti. In realitate disonanta cognitiva si faptul ca suntem story telling creatures ne face sa ne inventam povesti care investmanteaza in coerenta toate actiunile noastre contradictorii. Deci poti primi explicatii – si vor fi o celebrare fascinanta a deziluziei de sine.
Cu totii am auzit butada new age „Totul se intampla cu un motiv”. Cei cu inclinatie catre gandire magica, se vor agata de aceasta idee pentru a-si perpetua refuzul de a accepta nepotrivirea destinica, sperand sisific intr-o revelatie cosmica.
In realitate acel motiv poate fi propria prostie/ignoranta, sau manipularea celorlalti, sau pentru ca pur si simplu shit happens. Nevoia de a ne explica accidentalul este rezultatul nevoii de a da sens pentru ceea ce de multe ori este pur si simplu haos. Este tot o nevoie evolutiva, explicata cel mai bine de Viktor Frankl in cartea sa „Man’s search for meaning”. Psihiatru care a fost inchis in lagarele de a Auschwitz, Frankl a remarcat ca cei care au supravietuit au fost cei care au reusit sa dea un sens atrocitatii – in acel caz, cei care au crezut intr-o justificare divina au putut tolera nebunia umana.
Cei care au dezvoltata gandirea critica, care vor sa stie mai mut decat sa creada, vor cauta explicatii satisfacatoare pentru ca ne motiveaza sa invatam – a invata este activitatea preferata a creierului. Momentele de „evrika” sunt cele mai placute pentru creier, sunt numite „experiente de varf” si determina o euforie similara unui drog. Creierul este o masinarie al carei scop este invatarea si adaptarea. De aici rezulta si ideile promovate de dezvoltarea personala, gen „Mori cand nu mai inveti nimic”, „Cunoasterea este putere”, „Daca crezi ca educatia costa prea mult, incearca ignoranta”.
Astfel ca mintea a descoperit placerea explicatiilor la fel cum omul a descoperit placerea orgasmului, pentru ca suntem jumatate animal, jumatate metafora. Iar dragostea este in realitate dezvoltare personala. Incercand sa-l intelegi pe altul, dai de tine. De fapt inveti mai mult despre tine cand vrei sa descifrezi misterul celuilalt.
Explicatii poti gasi in copilaria celuilalt sau a ta. Ca tu esti masochist si celalalt sadic. Ca incerci sa reproduci un mecanism invatat in copilarie de a castiga dragostea cuiva care in realitate este indisponibil emotional. Ca poate celuilat ii este frica de dragoste, de fericire sau poate a si renuntat sa creada in ele sub povara statisticii nefericirii celorlati. Sau poate este dependent de nefericire ca si mecanism de atragere a atentiei sau pur si simplu s-a obisnuit prost.
Sau poate ca explicatiile sunt intr-o zona mult mai perfida si intotdeauna delicat de comunicat – realitati economice si pragmatice insumate cinic dar realist de vorbele unui guru financiar: „Barbatii mimeaza finantele, iar femeile orgasmul”.
Explicatii gasim mereu pentru a ne hrani acest viciu cognitiv. Atunci cand incetam sa vorbim insa, ramane povara lirica a misterului. Dincolo de granita cuvintelor, raman privirile in care se amesteca culorile intamplarii: 50 shades of blue and gray. Misterul merge mai departe in timp ce noi inventam cuvinte, desi anumite lucruri e mai bine sa ramana nespuse.
Cautam explicatiile nu pentru a le accepta ci pentru a incerca sa le schimbam, sa reparam ceea ce de fapt nu vrem sa acceptam. Aici incepe toata drama interioara care duce in anxietate si in depresie: refuzul de a accepta, speranta ca vei schimba prin critica si prin repros.
Iar pe ceilalti nu ii vei schimba niciodata, se vor schimba ei cand neintelesul ii faulteaza suficient incat sa renunte la povesti de justificare. In caz ca se va intampla asta. Foarte multi oameni isi rateaza viata in realitate si vor sfarsi plini de regrete in „ar fi trebuit, as fi putut”.
Dupa ce explicatiile psihanalitice isi ating limita, se aplica un principiu ridicol de reductionist dar care te salveaza de dubiu si te reda misterului : Daca e sa fie, va fi. Daca nu, nu. Asta e!
Explicatiile te vor duce pana intr-un punct dupa care urmeaza doar… puncte puncte. Te vei sprijini mirat in carja explicatiilor, suficient cat sa-ti faci curaj sa mergi si tu mai departe, alaturi de mister. Acolo unde desi nu se spun cuvinte, vei avea cea mai buna conversatie. La discutii cu destinul cand azurul se decanteaza in priviri, cand nisipurile isi pierd pustiul in tine si cu toate astea vei fi plin de sens.
Parafrazandu-l pe Socrate: Sfatul meu este sa te indragostesti. Daca ai noroc vei fi fericit, daca nu, devii filosof!
